Arte - De la zaibărpunk la fizică cuantică. Două filme SF românești noi

Film / Romania

De la zaibărpunk la fizică cuantică. Două filme SF românești noi

De Dragoș C. Costache

Publicat pe 17 noiembrie 2026

Cum faci science-fiction cu bani puțini și ambiții mari? Monarh, de Dan Radu Mihai, și Principiul incertitudinii, de Sebastian Bădărău, încearcă două răspunsuri foarte diferite: unul haotic și fascinant, celălalt riguros în aparență, dar împiedicat de propriul scenariu.


Nici nu ziceam bine la finalul ultimului interviu că ne trebuie mai multe filme de gen că stelele se pare că au și început să se alinieze. Nu doar că mult hulitul și temutul BRomania își exprimase interesul în a face un film horror, dar, chiar înainte de premiera comediei-polițiste Smiley-Bartoș, nu unul, ci două filme SF autohtone mi-au trecut prin fața ochilor. 

Monarh, debutul în lungmetraj al lui Dan Radu Mihai (a nu se confunda cu Mihai Radu Dan, scriitor, scenarist, jurnalist și glumangiu) e o prăjeală existențialistă și ușor incoerentă care însă își trage seva din unii din granzii literari românești și asta nu doar pentru că poetul Dan Sociu e co-scenarist. Principiul incertitudinii, debutul lui Sebastian Bădărău, e încercarea de a face „avem Primer (2004) acasă”, cu o ușoară estetică retro. Am avut plăcerea de a le vedea pe amândouă și o să las câteva cuvinte, sper, încurajatoare.

Monarh (2026) 3*/5

„E clar, s-a prăjit și Sociu” a fost prima remarcă din secțiunea de Q&A, după prima proiecție a filmului Monarh. Replica îi aparținea umoristului Silviu Gherman. Tind să-i dau dreptate și asta nu doar pentru că, dacă e să se priceapă cineva la prăjeală, atunci Gherman e acel cineva. Dan Sociu e de multă vreme pe tot felul de tripuri dubioase, de la un veganism agresiv la trollaj de Facebook pe varii teme și până la o îmbrățișare a AI-ului în proză care i-a băgat mult tofu în frigider de la scriitorii patriei. Dar Sociu rămâne un prozator redutabil și unul din cei mai importanți poeți ai generației sale, aș zice chiar unul din cei mai buni în viață, dacă m-aș pricepe vreo iotă la poezie. Dar nu mă pricep, așa că nu o voi zice.

Nu e de mirare, atunci, că Dan Radu Mihai (DRM) l-a recrutat pe Sociu din pensia anticipată la Botoșani, „for one last job”, anume să revergoreze, vorba poetului, SF-ul autohton. Colaborarea dintre cei doi s-a materializat ca proof-of-concept în nuvela Monarh, apărută în 2021 la OMG, o transpunere a scenariului cu care aplicaseră fără succes la CNC. Nuvela e prăjită, dar coerentă, un amestec bizar, dar plăcut de realism douămiist cu niște elemente mai degrabă fantastico-științifice decât vițeversa. În orice caz, Dan Radu Mihai a perseverat cu CNC-ul și Monarh a văzut marile ecrane la începutul lui noiembrie 2026.

Trailerul filmului „Monarh” (r. Dan Radu Mihai, 2026)

Rezultatul e extrem de bizar, pentru că e în egală măsură incoerent și interesant. Monarh e un film despre alterări subtile ale realității care te înnebunesc ușor-ușor. Monarh e Discipline and Punish pentru epoca AI. Monarh e un road movie care nu duce nicăieri. Monarh e un conspiracy thriller fără miză. Monarh e zaibărpunk cu pacing de Kusturica. Monarh e undeva pe muchia dintre film-cult și film atât-de-prost-că-e-bun. Pot să zic cu mâna pe inimă că, deși e departe de a fi un film cu adevărat bun, e mult mai interesant decât vasta majoritate a filmelor pe care le-am văzut anul acesta, cu precădere mai interesant decât alea care se vor interesante. De exemplu, m-aș uita de zece ori la Monarh fără oprire, cu ochii beliți ca Alex în timpul condiționării Ludovico, înainte să mă mai uit vreodată la un minut din Rosebush Pruning (2026) sau o fotogramă din Her Private Hell (2026).

Stângăciile filmului sunt evidente și destul de rele. Începutul narat și animat poate e necesar, dar e groaznic, împărțirea pe scene prin cartoane animate de tarot e un nonsens absolut și de ce era nevoie de unele povești secundare, nu știu. Sau de scena cu personaje animate 3D de la final, care e oribilă. Dar asta nu contează, pentru că „prezentul nefructificat”, cum îi place regizorului DRM să-și numească lumea filmului, funcționează tocmai pentru că e atât de haotic și disonant. Creează în tine un fel de angoasă hiper-reală care te prinde ca un clește. 

Filmul e atât de bizar (în sensul bun) că apariția lui Sociu ca om al străzii îmbrăcat în staniol, cu suliță argintie în mână, e printre cele mai normale scene din film. Când protagonistul nostru, Bogdan (Vladimir Proca), posibilul suveran al omenirii, merge la psihiatru să-și ia pastilele nu poți să nu observi că bidonul de adăpat corporatiști din spate e umplut cu ceva lichid mov, nu apă. De ce? Nu știm. Nu știm nici ce înseamnă pictogramele care apar uneori prin orașele patriei sau pe plăcuțele mașinilor de poliție, nu știm nici de ce au bătrânele smart glasses și cum exact „colecționează” oameni cu ei, de unde sunt refugiații menționați de mai multe ori de-a lungul filmului sau care e legătura acestuia cu Marilena de la P7 al regretatului Cristi Nemescu. E Andi Vasluianu, proxenetul din Marilena, care apare și el preț de două replici în Monarh? O să presupun că da.

Dar… funcționează. E un compozit, through a scanner, darkly, al multor povești care îmi plac: spuneți că e din filmele Matrix, dar în același timp Delicatessen și Minority Report și Kusturica și multe altele. 

Greul e dus de departamentul de scenografie și de echipa de scouting. Filmul ăsta face o groază cu bani puțini – o bilă Tesla aici, o pereche de ochelari VR acolo, oleacă de Prometeu dincolo, o Reșița, un câmp de eoliene și unul de lavandă. Haine ciudate ca să simuleze alteritatea, personaje egalmente bizare, zici că te plimbi printr-un vis de multe ori și visul se transformă încetul cu încetul în coșmar. Sunt și o groază de referințe, de la standardul country & western „Plastic Jesus” (DRM a și scos o carte de poezie cu acest titlu) la testul „Voight-Batty” (două aluzii Blade Runner la preț de una) și până la – și aici efectiv simțeam că-mi pierd mințile – lungi citate directe din povestiri și false-interviuri ale eternului și fascinantului Alexandru Monciu-Sudinski, un personaj atât de talentat și bizar că-l face pe Sociu să pară contabil mormon prin comparație.

Per total, Monarh e un film fascinant. Cu un pic mai multă șlefuială ar fi putut fi un film bun. Dar, în același timp, cu un pic mai multă șlefuială și-ar fi pierdut magia neagră care-l animă și ar fi putut deveni formulaic și ușor de uitat. Cred că va trebui să se mulțumească cu a fi un film cult.

Principiul incertitudinii (2024) 2*/5*

„O să avem și un film science-fiction chamber piece, Principiul incertitudinii de Sebastian Bădărău” ne spunea curatorul și selecționerul de film Andrei Tănăsescu în deschiderea secțiunii Avanpremierele Toamnei de la Les Films de Cannes. Am ciulit urechile. Filmele SF românești le poți număra pe degetele de la o mână ciungă și au și tendința neplăcută de a-și ascunde românismul. Un exemplu bun e The Secret of Pin Up Island (2025) de anul trecut, o bizarerie (în sensul rău) într-o engleză aproximativă, care ar fi putut fi ceva construit pe calapod de Terry Gilliam sau Wes Anderson, dacă ar fi avut mai mult fond și mai puțină formă. 

Dar stai, Costache, ce naiba e un film chamber piece? Pe scurt înseamnă că acțiunea are loc în mare într-o singură locație. Asta de obicei înseamnă costuri și distribuție redusă, dar nu întotdeauna. Teoretic, The Menu se califică și a costat o cârcă de bani iar 12 Angry Men e chintesența chamber piece-ului și dă pe dinafară de personaje. Nu mai zic că Bergman a făcut niște capodopere pe acest calapod, care sunt de-a dreptul complexe. Regula însă e că filmele de acest fel tind spre simplitate.

Ăsta nu e un lucru neapărat rău! Multe filme SF sau Horror foarte bune – Coherence, The Invitation, Resolution, recentul It Ends – sunt toate restrânse în spațiu și distribuție și sunt excelente, iar Primer, deși tehnic nu chiar „de cameră”, e o capodoperă a cinema-ului SF făcut cu 7.000 de dolari.

Am impresia că Principiul incertitudinii își cam dorea să fie Primer. E un film ingineresc simpatic, conceptual ancorat în tot felul de vorbăraie tehnico-științifică, pozițional ancorat într-un birou de cercetare. Nimerește un zeitgeist în care orice căcat de vândut la fraieri poate fi îmbunătățit dacă îl legi cumva de „cuantic”, deci o deschidere la public ar fi. Nimerește și o estetică alb-negru retro-credibilă. E jucat binișor, are câteva poante, un aer pur românesc…

Trailerul filmului „Principiul incertitudinii” (r. Sebastian Bădărău, 2026)

Și atunci de ce nu merge?

Problema nu e că e prea restrâns, prea ingineresc, asta pot spune clar. Când un film începe cu Radio România și bandă de magnetofon, știi la ce te bagi. Există o bogată tradiție, încă din vremuri pre-code, a filmelor alb-negru cu trei oameni de știință discutând discuții într-un birou. Problema nu e nici că e un fel de black-and-white tanktop movie, adică un film în care regizorul e protagonistul și face filmul pentru el, Principiul reușește să le ofere și colegilor de ecran amplu spațiu să joace.

Nu, problema Principiului e una fundamentală, de scriitură. Scenariul a fost produs prima oară ca teatru radiofonic și asta se vede sau mai degrabă se aude pe ecran. Tot filmul e un mare exercițiu de tell, don't show, adică fix opusul a ce ar trebui să fie cinemaul în general. Vizualul suferă, în ciuda esteticii simple a planurilor și a coloritului alb-negru, care lasă spațiu de dezvoltare pe partea de scenografie, joc actoricesc șamd. Chimia dintre cele trei personaje principale există, dar e arareori explorată. Ce e explorată, însă, e cea mai puțin credibilă poveste de dragoste neîmpărtășită din lume între protagonistul nostru, Ticu, jucat de Bădărău, și Maria, jucată de Erica Moldovan. 

Ce e mai trist e că, în ciuda abuzului de terminologie științifică, filmul ajunge, ca atâtea alte SF-uri „cuantice”, să fie aceeași discuție despre natura conștiinței și a certitudinii, un fel de „tinerețe fără tinerețe” cu calcule matematice pe tablă. Ce pot să zic, nu e Primer. Primer era aproape matematic despre antreprenoriat și lăcomie și cauzalitate și prietenie. Nu încerca să spună nimic măreț și tocmai de-aia reușea. Aici dă greș Principiul incertitudinii, în superpoziția cuantică dintre dorința de a avea un film tehnic verosimil și unul înțelept, metafizic.

Dar îi putem ierta greșelile, pentru că, pe bucăți, e foarte simpatic. Scenele de laborator sunt bine filmate, bine montate și relativ bine jucate pe când o scenă de interacțiune cu superiorul academic o să facă mulți spectatori să zică „csf ncsf asta-i romanikkka”. Cu adevărat rele sunt scenele dintre protagonist și Maria, singura noastră prezență feminină (dacă tăiem din ecuație vocea Maiei Morgenstern, care apare și ea, într-una din secvențe, doar telefonic). Dar, din nefericire, am simțit de mai multe ori că-mi doresc o mașină a timpului, ca să pot trece mai repede prin ora și jumătate a filmului. Ceea ce e păcat.

Oricum, e de apreciat că și industria filmului de gen mai mișcă în front în România și aceste două exemple, chiar dacă nu sunt perfecte, ne arată că există loc de inovație și creativitate chiar și pe piața noastră subnutrită. Pentru că în multe alte colțuri ale lumii (SUA, Italia, Argentina, Indonezia) există o lungă tradiție a debutului în cinema (mainstream sau arthouse) via film de gen. E vremea să ajungem și noi în rândul lumii. Și sper să mai auzim și de Bădărău și de Dan Radu Mihai în filmul românesc, indiferent dacă e SF sau nu.

17 noiembrie 2026, Publicat în Arte / Film /

Text de

  • Dragoș C. CostacheDragoș C. Costache

    Băiat care scrie, cu păreri cel puțin discutabile despre cultură și film. Născut în epoca ascii, fluent în emoji.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK