Cel mai nou volum al Laviniei Braniște spune o serie de povești cu personaje diverse. În Delfinariu, avem: o fostă campioană de înot, admirată de cursanta ei pentru forța mentală, își pierde aura de invincibilitate când mărturisește, după o operație la șold, că ar fi preferat să nu se mai trezească din anestezie. Un cuplu de seniori își petrece concediul în Lacu Sărat, doar ca să descopere că obiceiurile și fricțiunile de acasă nu s-au pierdut pe drumul spre hotelul vetust. O tânără îi oferă tatălui care a lipsit din viața ei timp de șaisprezece ani o excursie și înscrierea la traversarea înot a Dardanelelor, iar experiența îi dezvăluie cât de puternică este, în ciuda absenței, legătura dintre ei. Patru foste colege de liceu fac o escapadă la un festival, unde moartea accidentală a unui acrobat scoate la iveală diferențe în felul în care înțeleg compasiunea, doliul și responsabilitatea față de ceilalți. O fiică își însoțește mama, întoarsă din străinătate, la mormântul bunicului, într-o vizită care vorbește despre memorie și apartenență. Multe dintre povestiri se opresc, din unghiuri diferite, asupra relațiilor — de familie, de prietenie, cu Dumnezeu — și asupra felului în care acestea continuă să ne modeleze. Cu aceste personaje vii și un ochi atent la detalii, volumul transformă situații obișnuite în povești memorabile, care rămân cu cititorul mult după ce a întors ultima pagină.
Lavinia Braniște s‑a născut la Brăila, în 1983, şi a studiat literatură şi limbi străine la Cluj şi Bucureşti. A scris poezie, proză şi literatură pentru copii, precum seria de cărți care îl au în centru pe Rostogol. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014, 2021) şi romanele Interior zero (2016, 2018, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”) şi Sonia ridică mâna (2019, 2021, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul Sofia Nădejde), Mă găsești când vrei (2021, 2023, Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2022, secțiunea Proză) şi Camping (2025)
Citește un fragment din cea mai nouă carte a sa, Delfinariu.
Le-a luat un an să-și organizeze ieșirea la festival. Și-au cumpărat mai întâi biletele de păsări matinale, apoi, după câteva luni, și-au luat transportul și apoi, după alte luni, cazarea. Unele dintre ele au luat de la gura copiilor pentru festival. În vara asta se fac exact douăzeci de ani de când au terminat liceul. După experiența ratată a întâlnirii de zece ani (la salon de nunți înfășurat în satin, meniu scump, o parte din profesori decedați, restul absenți) n-a mai avut nimeni chef să facă și de douăzeci de ani, așa că s-au gândit ele patru să celebreze împreună. Să-și aducă aminte de clasa a doișpea B, rândul de la perete, ultimele două bănci.
Sau nu, într-a doișpea erau stresate cu examenele. Să-și aducă aminte de a unșpea mai bine.
Celelalte trei o numesc Beti, așa cum îi spunea toată lumea în adolescență. Dar cândva pe la treizeci, după niște experiențe complicate, ea a început să-și folosească celălalt nume de botez, Ioana.
Încearcă din când în când să se reinventeze, așa cum e la modă. Schimbarea numelui a fost cea mai radicală schimbare, în rest e mai degrabă vorba despre haine, frizuri, o anumită atitudine la locul de muncă, mai detașată, dar pe care n-o poate susține prea mult timp, sau decizia de a nu-și mai căuta parteneri. Nici pe aceasta n-o poate susține prea mult timp. Își spune sieși că nu mai caută, dar tot ajunge să sufere în tăcere după careva.
Beti a făcut facultatea în alt oraș, a fost plecată din țară o vreme și s-a întors acum patru ani, mai întâi la părinți, apoi s-a mutat în capitală.
Celelalte trei s-au înșurubat de la bun început în București, au continuat să-și consolideze prietenia, care a avut zile mai bune și zile mai puțin bune, dar iată că, după douăzeci și ceva de ani, formează un grup solid, au copii de vârste apropiate și se ajută la nevoie. Au primit-o pe Beti în grupul lor de WhatsApp când s-a mutat și ea aici. Dar pe grup e mereu vorba despre copii, probleme medicale, creșe, grădinițe, vacanțe, activități extracurriculare. În general, Beti nu scrie pe grup.
Când se întâlnesc toate patru vorbesc despre liceu, încă mai au amintiri precise despre întâmplări amuzante în care era implicat cutare sau cutare profesor. Reproduc din memorie dialoguri. Anecdotele, repetate la nesfârșit, sunt un fel de cod al grupului lor. Când se întâlnesc câte două, vorbesc despre altele, lucruri mai actuale, mai adevărate, mai aproape de viața lor de azi. Dar când sunt toate patru, e musai să vorbească despre liceu.
Beti are amintiri destul de neplăcute de atunci, dar nu le mărturisește niciodată fetelor. Lor li se pare în continuare amuzant că proful de mate se dădea la eleve sau că dirigintele făcea glume libidinoase sau că cea mai frumoasă din grup și din clasă, Olivia lor, era scoasă la tablă frecvent de către proful de fizică, fiindcă voia s-o vadă de aproape și voia s-o chinuie.
Lui Beti i se pare acum scârbos, dar atunci nu i se părea. S-a schimbat lumea, s-a schimbat și ea, dar cu fetele s-a întâmplat ceva, au rămas încremenite în tabloul ăla, clasa a doișpea, rândul de la perete, ultimele două bănci. În fine, clasa a unșpea.
La ce să se raporteze acum, ce e mai important? Lumea care era sau lumea care este?
Beti se teme să deschidă subiectul, nu vrea să-și pericliteze locul în grup, pe care oricum îl simte fragil. Le iubește pe prietenele ei, dar cu o iubire diferită de cea cu care le iubea atunci.
Poate și fetele ignoră unele lucruri pentru a nu clătina fundamentul relației lor. Poate vor ca prietenia lor să vină dintr-un loc senin.
În aeroport, Olivia, care împarte custodia fetiței ei de șapte ani cu fostul soț, le spune că a lăsat-o singură în casă timp de trei ore până ajunge taică-su s-o ia la el.
— E ok să faci asta? întreabă Beti, care nu e capabilă niciodată să asocieze vârsta copilului cu ce e posibil să-i faci sau să facă.
— Da, zice Olivia, beată de libertate. E ok, i-am zis să nu umble la cuțite.
Și apoi râde malefic.
Râd și celelalte. Râde și Beti.
În avion stau împrăștiate, pentru că nu și-au mai plătit și locurile. Se reunesc la destinație, merg cu un autobuz până în centrul orașului, apoi cu altul până la apartamentul pe care l-au închiriat.
Cele trei mame se ocupă de cumpărături, gătit, aranjat, făcut programul pentru festival, rezervat. Trei sunt prea multe. E tensiune între ele, dar se împacă repede. Beti nu se amestecă, se lasă dusă de planurile lor.
Festivalul e la marginea orașului, pe un câmp. Se merge timp de o oră cu autobuzul dedicat. E amenajat frumos, pentru toate vârstele. E un festival pentru familii, dar la mici scene ascunse prin pâlcuri de copaci, încă de la ora prânzului, încă din prima zi, o muzică alertă e gata să dezlănțuie ritualuri drăcești.
O zonă dintr-o margine e amenajată ca un parc de distracții.
O roată enormă și lentă, din vârful căreia poți vedea tot festivalul și apoi, mai departe, câmpul cultivat, în pătrate galbene și verzi.
O pistă de mașinuțe bușitoare, unde muzica a invitat deja câțiva adulți.
Trambuline, un carusel și o femeie enormă de metal, sub fusta căreia atârnă scaune de câte două persoane, ce vor fi învârtite pe o traiectorie ondulată. Se pune în scenă jocul nostalgiei.
Olivia o ia de mână pe Beti și o trage către acest echipament. Costă zece euro să te învârtă două minute, totul e zece euro pentru două minute și tocmai au mâncat câte o clătită, dar Olivia e cea mai frumoasă din clasă, de aia o tachina proful de fizică, toată lumea voia să stea cu ea în bancă, și Beti voia, dar stătea în spatele ei, Olivia e în continuare cea mai frumoasă și Beti spune da, cu toate că de zece euro aventura lor sub fusta femeii de metal ar trebui să țină mai mult.
Au o vârstă suficient de înaintată și vin dintr-un oraș suficient de mic încât să-și amintească bâlciurile de altădată. Agitația, porumbul fiert, comerțul cu obiecte mici și colorate, atât de dragi copiilor. Clame, elastice de păr, pixuri și creioane cu radieră. Ce mare eveniment era bâlciul! Cum fugeau de acasă și se duceau la bâlci și se pierdeau printre oameni.
Plătesc la cabina minusculă de lângă echipament cu brățările încărcate electronic cu bani. Olivia are o ezitare și Beti se întreabă dacă se aștepta să fie invitată, cu toate că ea a avut ideea să se dea în fusta zburătoare.
Se urcă pe bancheta de două persoane și-și pun centurile. Locurile se ocupă repede. La festival s-au vândut peste cinci sute de mii de bilete pentru cele patru zile. În crucea amiezii, în prima zi, e deja plin.
Se aude un clopoțel care anunță că mașinăria va porni. Tija metalică ce susține femeia se lungește, fusta e acum la o distanță oarecare de sol, echipamentul pornește. Întâi ușor de tot, apoi ceva mai repede. Sus, jos, iar sus, iar jos. În cerc iar și iar. Olivia e spre partea interioară, Beti e pe locul dinspre exterior. Vrea să privească în jur, să admire, dar o ia amețeala atât de repede încât își concentrează toată energia pe a sta țeapănă pe locul ei. Câțiva de pe alte scaune țipă fericiți. Olivia e foarte tăcută. Lui Beti îi vin în minte clipuri scurte de pe internet cu persoane care leșină în tot felul de echipamente din parcul de distracții, dar aici nu e cazul, totul e lent și timpul trece greu. Vrea să se uite cât e ceasul, câte minute au trecut, dar nu-și poate muta privirea din punctul fix de pe spătarul scaunului din fața ei. Se învârte totul cu ea, așa cum se învârtea casa când s-a intoxicat cu lumânarea parfumată. Clătita îi vine înapoi.
Dă Domnul și trec cele două minute, fusta se oprește și se lasă către sol, lumea se dă jos.
Beti și Olivia merg împleticit câteva secunde, Olivia își recapătă vocea și chiuie și ea fericită, în sfârșit.
De parcă tocmai au făcut ceva interzis și au scăpat basma curată.
- Ne-am distrat de toți banii, zice Beti, iar prin asta nu se referă doar la cei zece euro, ci la prețul întregului abonament.
În restul zilei mai mult umblă bezmetice prin festival încercând să se întâlnească toate patru ca să meargă împreună la vreo scenă. Se rătăcesc în drum spre toaletă. Se rătăcesc la coadă la băuturi. Pierd foarte mult timp negociind ce să vadă mai departe. Seara, mamele vor să se retragă mai repede și se scuză la Beti, ea se învoiește și se retrage împreună cu ele, deși în sinea ei se bucură că s-a terminat această zi, care și pentru ea a fost extrem de obositoare. În autobuz, le propune ca mâine să se despartă și să facă fiecare ce are chef, iar ele încuviințează, cu ochii pe jumătate închiși.
La cazare e a doua noapte petrecută acolo. Beti și Olivia au ocupat canapelele, iar celelalte două împart patul matrimonial din dormitorul mare.
Înainte să dea stingerea, Olivia vine la Beti și-i spune că a dormit foarte prost noaptea trecută, canapeaua ei e ruptă sau are o formă ciudată, dacă n-ar putea dormi împreună. Se pisicește pe lângă ea, lasă capul pe umărul ei.
Lui Beti i se pare neadecvat, dar știe că oamenii cu copii sunt lipicioși, nu-i deranjează să stea piele pe piele cu altcineva, nu-i deranjează dacă-ți cade mâncare din gură pe hainele lor.
Îi trece prin cap o secundă să se ducă ea pe canapeaua ruptă, dar apoi alungă gândul și zice ok.
Camera lui Beti e un fel de living. Olivia își aduce bagajul de pe canapeaua ei, care e pe un fel de hol. Își scoate trusa de baie și se duce să-și facă toaleta. Apoi se duce și Beti.
Când se întoarce în cameră, Olivia vorbește cu video cu fata ei și cu fostul soț și-i îndeamnă să se culce odată, că la ei e deja târziu. Întoarce telefonul și le-o arată pe Beti, care e înfășurată într-un prosop și are părul ud și lipit de cap.
Jenată, Beti le face cu mâna și iese repede din cadru.
- Ce te-a apucat de m-ai arătat așa, în prosop, zice ea. Ce naiba?
Olivia îi spune că fostul soț e în continuare gelos, cu toate că au divorțat de mai bine de trei ani, și a vrut să se asigure că el nu bănuiește că ea n-ar fi cu prietenele la festival. Olivia și-a propus ca până la majoratul fetei fostul soț să n-o vadă niciodată cu un alt bărbat, ca să se poarte frumos cu fata.
Lui Beti i se pare că el s-ar purta oricum frumos cu fata, dar nu e treaba ei să-i ia apărarea, mai ales că-l cunoaște foarte puțin. În schimb, îi spune Oliviei:
- Șamponul ăla de la baie e al tău? Ăla anti-păduchi?
Olivia începe să râdă.
- Da, l-am luat din greșeală, în loc să-l iau pe celălalt. Era alertă de păduchi la școală. Poți să-l folosești dacă vrei. [...]
