Într-o lume în care poveștile femeilor rome au fost prea des trecute sub tăcere sau spuse de ne-romi, volumul Femeile care invocă ploaia aduce în prim-plan experiențele femeilor rome, împărtășite și scrise chiar de acestea.
Coordonat de Carmen Gheorghe și Aldessa Georgiana Lincan, volumul fost publicat la editura frACTalia, și reunește zece texte scrise de femei rome din medii și generații diferite, care vorbesc despre viață, muncă, familie, discriminare, rezistență și bucuria de a exista într-o lume, de cele mai multe ori, opresivă.
Volumul nu reprezintă doar o colecție de istorii personale, ci și o formă de rezistență și de revendicare a propriei voci și a propriei istorii, spusă dintr-o perspectivă feministă și decolonialistă.
Uite ce spune despre carte, Carmen Gheorghe, coordonatoarea volumului și președinta asociației E-Romnja: „Într-o lume care continuă să controleze, să eticheteze și să marginalizeze cunoașterea femeilor rome, aceste scrieri devin gesturi de rezistență, un act prin care vocile femeilor rome se așază în istorie, acolo unde le este locul. Ele redefinesc ce înseamnă cunoaștere, istorie și feminism. Sunt povești despre femei care au știut să vindece fără a fi recunoscute ca medici, să conducă fără a fi numite lidere, să creeze fără a fi numite artiste."
Citește un fragment din carte.
Femeile care invocă ploaia
Drabarnie, sar keres haj putares? (Drabarnie , cum faci și desfaci?)
De Natalia Căldăraru, Ramona Căldăraru și Anca Georgiana Nica
Îmi aduc aminte cu drag și durere de momentele petrecute în copilărie la străbunica mea, Idia. Îmi aduc aminte și acum locul din colțul camerei, unde Idia avea ascunsă pentru mine trăistuța cu bunătăți, în care găseam mereu iaurtul preferat și câteva dulciuri. Nu știam să vorbesc clar, doar arătam cu degetul și ea știa ce voiam.
Pe timpul verii îmi umplea o albie cu apă și mă lăsa să mă joc, eram răsfățata ei. Încerca tot timpul sa mă facă să zâmbesc și să nu stau supărată, să nu duc lipsa mamei, tatălui sau bunicii mele.
Până aici nu pare a fi nimic special, deși cele care ați fost crescute de bunici, știți că e ceva magic în relațiile pe care le avem cu străbunele noastre. Ne înțeleg fără să vorbim prea mult, știu să ne asculte ca nimeni altele, și până și cearta pe care o primim de la ele e plină de dragoste.
(…)
Idia a fost străbunică, bunică, mamă, fiică, pușcăriașă , vrăjitoare, dar mai presus de toate acestea, o mare supraviețuitoare.
Idia era o femeie mică de statură, albă și nemaipomenit de frumoasă. Da, era o femeie cu tenul alb și asta este o virtute în comunitatea de romi. Poate culoarea albă a pielii este singurul privilegiu pe care îl pot avea unele fete și femei rome. Acest lucru îți poate aduce un soț bogat, și mai ales te poate scăpa de apelative precum neagra, țigăncușa, puterea nopții, cioara și multe altele.
Atât de des am auzit în comunitate sau în familie cât de urât este să fii negru, încât am ajuns și noi să internalizăm acest discurs. Și de multe ori, atunci când descriem o persoană romă preluăm fără să ne dăm seama același discurs în care albă, frumoasă și curată sunt standarde de frumusețe impuse de gadjii.
Povestea Idiei începe demult tare, în iarna lui 1938, la roata căruței, pe un ger de nedescris, pe când Florica, zisă Ioana Surda, pe numele ei de vrăjitoare, se chinuia să o aducă pe lume pe fiica sa. Femeile rome care umblau cu ghicitul au auzit-o pe Florica urlând de durere și s-au dus să o ajute să nască. Așa făceau femeile, se ajutau unele pe altele. Cele mai multe dintre femei nășteau acasă, în corturi sau la roata căruței așa cum s-a întâmplat și cu Florica.
Sursă foto Pexels.
