La zece ani de la ultimul său lungmetraj, cineastul Nicolas Winding Refn revine pe marile ecrane cu Her Private Hell, o realizare defazată care dovedește că nici măcar acest stil scăldat în formol nu e imun în fața trecerii timpului.
Her Private Hell e un film care vrea cu tot dinadinsul să fie greu de povestit – în așa măsură încât devine fără noimă. Refn l-a conceput ca pe o fiertură în care au intrat tot soiul de resturi și rămășițe, sclipiri fugace și jumătăți de idei proaste laolaltă cu un melanj de stiluri și tonalități mai mult sau mai puțin flamboaiante. Filmul e deopotrivă autoreferențial – în sensul unei parodii a propriei filmografii – și explodat în toate direcțiile, un exercițiu de stil prea serios, care începe de mai multe ori și nu se mai termină. Găsim aici un thriller violent desfășurat prin zgârie-norii de sticlă ai unui oraș futurist, o fantasmă-amintire a enigmaticei Japonii postbelice, un meta-film SF, deschis către spațiul cosmic. Lucrurile astea nu prea comunică între ele decât, cel mult, pe post de antologie flască de ticuri și postúri nedigerate, ca un fel de Kill Bill regizat de Bogdan Mirică.
În ultimii 15 ani, Refn a impus și a șlefuit până la lustru un stil în care lucrurile există pe ecran doar în virtutea faptului că arată bine. Estetismul său dus la extrem l-au recomandat drept cel mai superficial cineast al momentului – etichetă deloc lipsită de o anume actualitate. Turnând laolaltă reclama de modă și pretențiile unui cinema avangardist, Refn a avut cândva lucruri de spus despre industria imaginii. Interesul său pentru lumini, culori, fumuri, atmosfere, sidefuri, dantelării se cupla cu o acuitate față de cultura pop. Drive, de pildă, a făcut mitologie în anii 2010, ca film ridicat și faultat de propriul coolism saturnian, o băiețeală sexy și foarte conștientă de sine, elevată de muzica regretatului Kavisky. Astăzi, lecția a fost asimilată, drept care Her Private Hell nu mai funcționează decât ca P.S., mărturie întârziată a unui regizor care aleargă în urma propriei cozi, învârtind o cosmogonie inertă. Există o oarecare disperare în gestul acesta de comeback al lui Refn – un manierism manierizat, un refren obosit, care nu mai ține. Stilizarea epocii are la rândul său o dată de expirare.
Filmul se visează rând pe rând Crăiasa zăpezii, un pictorial pentru Vogue, un exces marca Dario Argento. Toate astea sunt reciclări și miros a artificiu păgubos – și cu atât mai delectabil. Cyberpunk-ul fără punk practicat de Refn – ceva voit devitalizat, ca un Blade Runner fără sânge – stă literalmente pe loc: de la euro-bagabonțelile nouăzeciste cu care a început, cineastul a ajuns astăzi un maestru al încremenelii glossy, un publicitar cu ștaif care caută arta cu majusculă prin gonflarea propriei semnături. Omul își cunoaște statutul prea bine, deși nu cred că asta e benefic: titlul filmului, scris în roz electric, se vede acompaniat de acel agasant „by NWR”. E de găsit aici o asumare dezarmantă, de parcă Refn ar ști că, mai mult decât un regizor, el este azi o marcă înregistrată.
Faptul că Neon a finanțat Her Private Hell sună a gag. Cariera recentă a lui Refn pare să-și fi găsit rațiunea de a fi în plasarea acestui logo nu ca adaos exterior filmului, ci ca parte integrantă a sa. Logo-ul prefațează filmul, dar ar fi putut să apară la fel de bine ca un cadru pe la mijloc. Fie și involuntar, Refn este aici omul casei. Să fi apărut Neon, la un an după The Neon Demon, ca să îi dea o mână de ajutor acestui bard al nopților hi-tech, al firmelor luminoase, al ceții făcute cu CGI? Privind la non-sensul acestor lupte prin împărății de cristal, la fantezia Japoniei stilizate, mă gândeam că Refn a închis bucla: nu mai e pic de viață aici, doar efecte de stil greoaie, care împiedică filmul să respire, izolându-l într-un cavou tenebros-irizat doar al lui. Niște modele își revendică soțul/daddy-ul via scene de catfight – un topor de aur taie repetat aerul – printr-o fantomatică industrie de showbiz (cu una dintre ele Refn încearcă să fie amuzant: când aude de Hans Christian Andersen, aceasta răspunde că „nu prea ascultă muzică europeană”). Charles Melton, păpușelul traumatizat din May December al lui Todd Haynes, joacă aici un GI american nu mai puțin traumatizat, rătăcit prin Japonia cețoasă, care s-ar putea să fie o proiecție mentală (deși e filmat la Tokyo, Her Private Hell are un vibe complet nelocalizabil, ca de dincolo de societate). Imagini din mintea lui Refn se coagulează pe ecran strict ca parte a unui mecanism autonom și obscur, în răspăr cu orice lectură „politică”.
În fond, e destul de limpede motivul pentru care filmul a fost lansat la Cannes fără cine știe ce onoruri. Nu că ar mai însemna mare chestie o prezență în competiția principală, cu excepția unui anume conformism – dar, cu aerul său forțat-excentric, Her Private Hell se afirmă dacă nu ca obiect inclasificabil, măcar ca obiect cinematografic nestandardizat (OCN). Sau, cel puțin, ca obiect și atât – o arătare care se cere depliată (dacă mai avem răbdare cu giumbușlucurile lui Refn), rod, oricum ai da-o, al unei sensibilități singulare, care își inventează propriile reguli. Filmul împarte ceva afinități cu Roma Elastica al lui Bertrand Mandico, un cineast chiar mai pasional-capricios decât Refn și deci, aproape inevitabil, mai puțin cunoscut. Ca și Her Private Hell, Roma Elastica, lansat tot off-competiție anul ăsta la Cannes, e un plonjeu în psyche-ul unei actrițe „tulburate”, străfulgerat de găselnițe și chichițe cinefile exagerate – și, la fel de clar, un rateu. Dar ceva din mine va prefera întotdeauna asemenea rateuri dezinhibate, aproape ridicole în febra lor creatoare cam juvenilă și în plăcerea cu care rescriu istoria bis a cinemaului, „reușitelor” naturalist-literale care populează cu mohorala lor trasă la indigo piețele festivaliere de azi. Refn e un poet care și-a epuizat ideile de mult, iar astăzi doar le remixează pentru ochii admiratorilor nostalgici – dar un poet rămâne un poet.
Her Private Hell rulează în cinematografe din 24 iulie.
