Vara aceasta, Festivalul de Jazz de la Gărâna împlinește 30 de ani de când aduce, la mijloc de vară, improvizația, prietenia și spiritul liber în Munții Semenic. Ne-am întors în timp, să ne amintim cum a început acest drum.
Pe lângă concertele care vor avea loc între 9 și 12 iulie la Poiana Lupului și la Biserica Romano-Catolică din Brebu Nou, ediția din acest an aduce, în premieră, ateliere pentru copii, și o amplă expoziție de fotografie. Aceasta este curatoriată de Andrei Becheru și scoate la lumină momente de liniște sau climaxuri sonore din cele trei decenii de istorie ale festivalului. Câteva dintre aceste imagini însoțesc acest articol.
La Gărâna vremea e schimbătoare, se știe. Dar la fel sunt și vremurile. Să ții în viață un festival de jazz, timp de trei decade este o performanță improbabilă. În tot acest timp, România a trecut prin niște prefaceri definitive, iar copiii care cântau în ‘80 „Noi în anii 2000” au devenit milenialii de astăzi. Copiii lor s-au născut într-o țară în care 1997 le este la fel de departe pe cât era cel de-al doilea război mondial de momentul nașterii părinților lor. E o țară în care muzica nu mai e interzisă. Putem, cel puțin, să spunem asta cu certitudine despre România din zilele noastre.
M-am oprit asupra acestui an, 1997, fiindcă atunci, în acest sat aproape părăsit, Gărâna din Brebu Nou, în care la un moment dat mai trăiau doar 26 de oameni, a început să fie organizat în fiecare vară un festival de muzică jazz. Au urcat atunci pe scenă Marta Hristea, Ionel Bota, Bega Blues Band, Mirel Butoi, Liviu Butoiu și Mircea Tiberian, Eugen Gondi, Puba Hromatka și Paul Weiner. O parte din ei au devenit fondatorii a ceea avea să devină Gărâna. Un grup restrâns de persoane, care au avut intenția de a organiza un eveniment cu un line-up al lui și un set-up dedicat, nu doar o întâlnire ad hoc la care au participat le vreo 50-60 de oameni.
Gărâna Jazz Festival a devenit sinonim cu locul acesta care nu exista în afara partiturii. De 30 de ani, Gărâna a țesut un soi de poveste, care are un început, un punct culminant și al cărei sfârșit încă nu s-a scris.
Pe atunci, guvernul era condus de Victor Ciorbea, iar șeful statului era Emil Constantinescu. Anul începuse cu arestarea lui Miron Cozma, pentru mineriada din 1991. În Kosovo începea războiul cu Serbia, care va escalada în genocid în numai câțiva ani. În iulie, Bill Clinton făcea o vizită istorică de o zi la București. România pierdea la Madrid primul val de extindere spre Est al NATO, iar vizita americană ar fi trebuit să ne consoleze. În aer era decepție și resemnare.
În tot acest timp, în Caraș Severin, Banatul Montan, situat la o aruncătură de băț de frontul din fosta Iugoslavie, ceva firav pâlpâia. Au trecut de atunci și până acum multe ploi peste Poiana Lupului și peste La Răscruce. Sute de artiști ale căror nume erau numai înscrisuri pe discuri sau afișe și la care melomanii români visau, au ajuns în carne și oase într-un colț de lume despre care nimeni (în afară, poate, de timișoreni) nu știa prea multe.
Eberhard Weber, Mike Stern, Jan Garbarek, Charles Lloyd, Jean-Luc Ponty, Victor Wooten, Béla Fleck, Stanley Jordan, John Abercrombie, Miroslav Vitouš, Zakir Hussain și alte nume care definesc istoria jazzului modern. John Scofield, Stanley Clarke, Tomasz Stańko, Youn Sun Nah, Jack DeJohnette, Hiromi, Terje Rypdal, Dhafer Youssef, Robben Ford și Bill Evans s-au numărat printre invitații de-a lungul anilor.
Gărâna a primit muzica. Muzica a creat o identitate. Locul s-a ghemuit într-un palmares al evenimentelor de neratat pentru aventurierii din lumea sunetelor. Cultura a reanimat poalele Semenicului. În tot acest timp, în care ploaia a spălat în trei ape aerul, domolind canicula, s-a călit un tip de reziliență peste generații.
Gărâna Jazz Festival aniversează vara asta 30 de ani.
La prima ediție a festivalului de la Gărâna, Simona Giura avea 11 ani. Pe atunci, totul se petrecea într-un cadru de vacanță de vară, în care copiii locului aveau rutine de Cireșarii, cu lac, excursii în pădure, explorat vecinătățile Văliugului și tras cu urechea la pasiunile muzicale ale părinților lor.
„Întâmplarea face că Gigi Tăuș, cel care a inițiat festivalul împreună cu saxofonistul Liviu Butoi și cu încă câțiva muzicieni de acolo din zonă, veneau cu fiul, fiica și încă un fiul mai mare, cu toții absolvenți de arte plastice. Și noi eram colegi cu ei la școală și ne cunoșteam,” își amintește Simona Giura, care a ajuns între timp director artistic al Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărân. „Cumva, era și o revedere din asta cu niște prieteni la Gărâna și muzicienii și cred că aveam și un moment de respiro, când ne lăsau părinții acolo noi cu noi, iar ei se întâlneau cu prietenii și la un moment dat ne regrupam.” Actualii organizatori erau în 1997 parte din publicul (re)strâns de la Hanul la Răscruce. Era perioada în care gulașul după o rețetă slovacă se gătea la ceaun chiar de bijutierul Gigi Tăuș, proprietarul spațiului.
Liviu Butoi, care a concertat în acel august îndepărtat la Gărâna, a revenit constant în anii 2000 alături de pianistul Mircea Tiberian, iar în 2016 în formula French Connection — cu David Patrois la vibrafon, Arnault Cuisinier la contrabas, Edward Perraud la tobe și, din nou, Mircea Tiberian la pian. E amuzant, privind în spate, să vezi paralele cu filmul cu același nume din 1971 în care juca Gene Hackman și care făcuse istorie în comunism prin rețeaua clandestină de videocasete ce rula în toate țările blocului sovietic. Și această French Connection orchestrată urma același principiu de a transporta către oameni ceva extrem de valoros: de data asta era vorba de muzică. Destinația făcea să merite tot drumul.
„Eu merg cam de la ediția a 4-a,” râde Ovidiu Mihăiță. E actor la Teatrul Auăleu din Timișoara. Prieten cu festivalul. Membru în echipa tehnică. Susținător. „M-au trimis de la Timișoara cei din Fundația Saltimbanc, care aveau ceva infrastructură din asta tehnică, să duc o scenă sus la Gărâna pentru festivalul de jazz. De la Reșița drumul începe să urce în serpentine vreo 30 de kilometri și azi e dificil de ajuns în acel colț de țară. Mi-amintesc c-am urcat cu mașina pe jantă, după ce-am făcut o pană, am ajuns și-am montat scena aia, toată strâmbă, era o fostă scenă a unui spectacol de cabaret.”
Harry Tavitian, pe care unii îl numesc cel mai important pianist de jazz din România, și-a sărbătorit acolo ziua de naștere, într-un jam session „nebuneală” cu Johnny Răducanu, un alt artist de jazz legendar. Afară ploua „ca dracu”, iar Tavitian și Răducanu improvizau pe o clapă electrică ținându-și picioarele în aer, ca nu cumva să se curenteze. La început de mileniu printre jazzmanii pasionați și un public la fel de cunoscător se amestecau alături de artiști, scriitori, oameni de cultură și cam tot ce însemna România vie, creativă, conectată la lume prin firele nevăzute ale talentului. Era un „jazz mic, câteva mese”.
De la un eveniment în zona de graniță România-Ungaria-Serbia, despre care se vorbea în comunitățile de muzicieni ca despre o gemă descoperită în munți, Gărâna a debutat internațional în 2003. A fost și atunci un al doilea moment „La Răscruce”. Simona Giura își amintește de ambiția tatălui ei, Marius Giura, de la care a preluat frâiele organizării în 2025. Un an greu recunoaște astăzi, fiindcă „presiunea a fost enormă”. Dintr-o dată festivalul trebuia să primească un face lift cu o amprentă personală care semene și cu ea - noua generație moștenitoare, dar care să păstreze și patina generației vechi, care crease o tradiție și o așteptare.
După toate semnele, Marius Giura a fost un om providențial pentru Gărâna. Pasiunea și încrederea lui au fost cele care au lansat barca la apă până când a prins vânt. Moștenise o casă veche în Văliug când a revenit pentru prima oară în zonă din copilăria în care își petrecea verile în cantonamentul școlii sportive. Dar începând de la ediția a treia, Marius Giura a părăsit locul de spectator-susținător din fața scenei și s-a dedicat organizării evenimentului. Intuiția lui de a face selecția artiștilor invitați „după capul meu și după gustul meu”, după cum obișnuia să spună, l-a dus la un numitor comun cu publicul. Nici astăzi nu se știe ce a fost întâi: visul lui Marius Giura sau așteptarea publicului. Cine pe cine a potențat.
„Tata a avut visul ăsta să aducă un artist mare, un artist internațional așa că l-a invitat pe Eberhard Weber. De atunci a început să se vorbească de noi și în afară. Weber era un artist cu o discografie enormă, nu era un basist oarecare din Germania, cânta cu Jan Garbarek, era de talie mondială. Și a cântat atunci pe scena de La Răscruce, ca să marcăm un reper”.
Eberhard Weber, cu plete și mustață albe, lovind corzile cu palma și degetul mare pe basul lui amplificat, cumpărat dintr-un anticariat, s-a amuzat să se trezească într-un sătuc in the middle of nowhere. Mai ales că a constatat surprins că avea un public format inclusiv din etnici germani, parte din ei rezidenți reîntorși din exil după ce au părăsit România după Revoluție.
„Eberhard Weber și fratele lui au făcut pentru noi un workshop, a fost prima dată când am văzut un hang drum, ne-au arătat contrabasul ăsta fantastic făcut de el, a fost wow, o altă lume. Noi, care știam că muzica se face numai cu contrabas, pian și tobă”, își mai amintește actorul Ovidiu Mihăiță.
Weber, care venea din lumea filmului, părea să creeze un soundtrack pentru Gărâna cu basul lui folosit pe vremuri de țărani și pe care el l-a recuperat, fiind în căutare de un instrument mai compact și ușor de transportat, și căruia îi mai adăugase o coardă.
„Noi mergem foarte mult pe un fir epic al experienței de festival”, îmi spune Simona Giura.
Ce poveste se suprascrie peste muzica și experimentalul Gărânei are legătură cu familia. Cu comunitatea. Cu regăsirea.
„Niciodată nu am făcut line-up-ul pe un stil anume – am cam adus ce ne-a plăcut,” povestește Simona. „Cred că ăsta este un lux pe care ni l-am permis întotdeauna, să nu ascultăm de trend. Ai mei sunt mari ascultători de jazz și între timp am devenit și noi. Vreau ca oamenii când pleacă de la Gărâna să fie cumva încărcați. Au fost niște ani grei, alegeri anulate, pandemii și am simțit tot mai mult nevoia asta de a nu transforma Gărâna într-un festival clasic cu o groază de activări în care bombardăm omul în toate cele 24 de ore.”
Miza este să „a rămâi în filmul ăla”. Asta înseamnă că o parte din gândurile tale și o bucățică de suflet sunt ancorate și suspendate într-o ficțiune suficient încât să facă viața de zi cu zi care curge după eveniment mai suportabilă.
„Încercăm să lăsăm așa o atmosferă relaxantă, ca după zilele de festival să nu te-ntorci acasă obosit, spart, să nu mai știi cum să te mai refaci. Să rămâi poate cu un gând nostalgic, să fii încă în filmul ăla de la Gărâna. Cobori luni sau marți de la festival și de abia joi te trăznește și îți dai seama ce ți s-a întâmplat. Te umpli de energie, te liniștești, te vezi cu oameni care sunt ca tine, e foarte chill”.
La ediția din 2012 a plouat foarte tare, își amintește fotograful Andrei Becheru, arhivarul tuturor imaginilor care s-au făcut vreodată la Gărâna, dar mai ales al imaginilor care nu s-au făcut, însă care au lăsat urme: „Țin minte mai mult momente și am unul super special preferat, ceva ce nu poți transmite în cuvinte, dar nici în imagine. Ploua foarte tare și era plin, full de public. Și Bugge Wesseltoft a avut un solo de pian. Era genial să stai cu ochii închiși în ploaie și să asculți”.
Andrei va curatoria pentru ediția 30 o expoziție despre care spune că vrea să fie vie, așa cum e festivalul. Instalația va cuprinde atât imagini documentare, cât și obiecte cu care se va putea interacționa, un loc de joacă pentru copii, un scurt-metraj cu momentele surprinse în backstage de fotograful Mircea Albuțiu. Firul roșu care leagă trecutul de acest prezent e nostalgia, un sentiment comun tuturor celor care au crescut odată cu locul și festivalul și care se recunosc chiar și fără să se cunoască.
Undeva între experiment și tradiție, chiar dacă par să fie bornele unui drum cu sensuri unice Gărâna a punctat mai multe participări excepționale, care i-au adăugat ingredientele ce aveau să îl diferențieze de alte festivaluri de gen. Acum se știe clar că la Gărâna nu poți rata jazz-ul din Polonia, fiindcă școala poloneză de jazz este extraordinar de bună, și nici „tatuajul norvegian” - cum numește Simona Giura predilecția pentru muzica nordică altoită pe corpul festivalului . Dacă sunetele s-ar fixa în aer, în pădure sau în pământ, elementele care compun cadrul ar suna ca Jan Garbarek, Charles Lloyd, Miroslav Vitous, Zakir Hussain, Jean-Luc Ponty, Tomasz Stańko, Mike Stern și John Abercrombie.
În romanul lui Gheorghi Gospodinov, Refugiul timpului, autorul bulgar imaginează o lume în care, pentru a se conecta la o identitate, oamenii aleg să își reînvie diverse trecuturi — un recurs la nostalgie care poate fi benefic pentru suflet, dar și profund distructiv atunci când e confiscat de politic și hrănește extremismul. Pentru un eveniment cultural care reușește să conserve o anumită atmosferă, ca o cădere în intimitate, într-un trecut populat cu muzica tinereții, dar și cu primele amintiri despre audiții live, Gărâna funcționează și ca o curea de transmisie cu cultura scandinavă aflată la zeci de mii de distanță geografică, dar cu care, surprinzător, am aflat că suntem înrudiți ca spirit. Am întrebat-o despre asta pe Rebekka Bakken, una din cele mai distincte voci ale Europei. Artista norvegiană a mai concertat la Gărâna în 2023, și și-a lansat anul trecut primul album cântat în limba maternă intitulat Nord. Rădăcinile, ancora identitară, mi-a spus Bakken, nu sunt ideologie, ci tonalitate.
„Pericolul apare când nostalgia încetează să fie o sursă de reflecție și devine o evadare din realitate. Atunci trecutul se îngheață și devine mitologic în loc să rămână viu”, spune ea adăugând și că nicio „societate liberală nu supraviețuiește reinventându-se la nesfârșit sau adorând trecutul”. Supraviețuiește doar dacă reușește să ia în brațe complexitatea fără să intre în panică.
„Întoarcerea la rădăcini în plan muzical nu a însemnat dorința de a merge înapoi. Am vrut să mă mișc în climatul emoțional în care melodiile se mișcă în mod natural. Poate că asta sunt cu adevărat rădăcinile. Nu ideologie, ci tonalitate”.
Pentru mulți ascultători români, muzica norvegiană vorbește într-un registru emoțional pe care îl recunosc, conectat la peisaj și tăcere. Dar există într-adevăr ceva care conectează sufletul românilor de cel nordic sau e numai o proiecție romantică? Ceva ce pleacă din iernile lungi, acceptare, apropierea de natură și o anumită seriozitate față de viață.
Rebekka Bakken spune că a experimentat publicul român și că a simțit că există o conexiune, fiind un public foarte deschis, prezent și curajos emoțional. „Există acolo o profunzime a ascultării care îmi amintește de publicul nordic. Mai puțină distanță, cumva. Gărâna în special a fost mereu un loc unde muzica e primită cu o concentrare și o deschidere rare. Atmosfera de acolo e specială. Poate că peisajele și istoriile modelează oamenii mai mult decât ne dăm seama. Cred că muzica dezvăluie uneori conexiuni între oameni care există dincolo de limbaj și cultură”.
Dar Bakken merge mai departe de empatie. Într-o epocă în care artiștii sunt presați constant să ia poziții, norvegiana crede că rolul unui artist este să se situeze deasupra oamenilor și să le explice lumea. „Nimic nu indică faptul că artiștii înțeleg lumea mai bine decât oricine altcineva. Dar arta are ceva de-a face cu autenticitatea. Un cântec sau un sunet real vine dintr-un loc real, iar oamenii simt de obicei diferența.” Artista crede că rețelele sociale au complicat încrederea, iar comunicarea a devenit spectacol. „Producem și ne prezentăm constant, ne construim identități în loc să le revelăm. Reacționăm prea repede. A mai rămas foarte puțină tăcere și foarte puțină incertitudine tolerată. Dar cred că oamenii încă recunosc adevărul când îl întâlnesc. Poate nu ca informație, ci ca prezență. Uneori muzica ajunge la oameni înainte ca opiniile lor s-o facă. Poate să ne amintească de conștiință și vulnerabilitate”.
E o definiție care descrie, fără să o numească explicit, exact ce face Gărâna de 30 de ani. Nu predică. Creează prezență. Gărâna e anti-spectacol într-o epocă a spectacolului permanent. Un contrapunct natural.
S-a întâmplat în mai multe rânduri ca festivalul să ajungă în pragul renunțării. Cel mai adesea motivele au fost, cum altfel, financiare. De-a lungul timpului, în susținerea festivalului s-a implicat Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Consiliul Judetean Caras Severin, Institutul Polonez, Centrul Cultural German, Centrul Cultural Francez și unele ambasade. Uneori constrângerile politice au lovit cu mantă tocmai de la distanțe de sute de kilometri, unde se poartă războaie ideologice între adversari politici. În 2012, de pildă, noul primar ales atunci al Timișoarei, Nicolae Robu, a refuzat să mai aloce sprijin festivalului din partea Consiliului Local Timiș. Un alt caz care a afectat în mod direct festivalul s-a petrecut în 2013. Ajuns președinte al Institutului Cultural Român, Andrei Marga a refuzat să mai onoreze contractele inițiate de predecesorul său. ICR era unul din colaboratorii instituționali ai Gărânei, dar Marga a refuzat să mai plătească banii promiși.
Astăzi, acest festival care aniversează 30 de ani de muzică în România, nu beneficiază de nicio susținere din fonduri publice. Până la publicarea acestui articol, Gărâna nu are nicio finanțare de la bugetul culturii. „Și nu din cauză că nu am aplicat sau nu am solicitat continuarea parteneriatelor. Dar nu s-au găsit soluții”, spune Simona Giura.
Gărâna a funcționat ca infrastructură culturală soft pentru întreg vestul României și pentru ecosistemul Timișoarei, care în 2023 a fost Capitală Culturală Europeană. Festivalul a contribuit la construirea identității culturale a unei întregi regiuni. Oamenii vin în continuare, au legat prietenii de o viață cu locul, iar muzica a reanimat o lume care dispăruse.
Festivalul a antrenat în jurul lui turismul montan, industria ospitalității, cu restaurante, cazări și mici afaceri în zona Văliug. E un model de revitalizare rurală prin cultură, replicabil și relevant pentru discuțiile despre depopularea satelor din România.
Acum șase ani, un tânăr bucureștean pe nume Bogdan Coja își căuta un apartament. A găsit unul la un preț bun, dar era lipit de ușa liftului. A stat să se mai gândească puțin la decizia de a-l cumpăra, mai ales că urma să se și împrumute pentru achiziție. În anul acela a revenit la Gărâna, unde obișnuia să campeze în apropiere de lacul Trei Ape. „Acolo e un loc magic. Lumina de apus care se reflectă pe brazii ăia e ceva ce n-am mai întâlnit nicăieri altundeva. Mi-am zis, ia să mă plimb eu prin satul ăsta ca și când aș fi de-al locului, nu ca un turist”, își amintește el. Și decizia a fost luată. A cumpărat o casă și s-a mutat la Gărâna, unde are poarta lui de culoare „verde turbat” și spune că nu se simte niciodată singur, așa cum se mai pomenea într-un oraș zgomotos și foarte populat. Are un trandafir care înnebunește în fiecare vară și diminețile îi numără bobocii și florile care s-au deschis peste noapte.
Cândva după ediția a 20-a a Festivalului, directorul de atunci Marius Giura, explica parcursul de anduranță în termeni foarte personali: „Pentru că nu pot altfel, sau mai degrabă pentru că nu pot fără!”. Acest stil de a face lucrurile să se întâmple cu orice preț e o moștenire pe cale să se piardă.
„Taică-miu era all-in și făcea toate sacrificiile ca festivalul, cumva, să se întâmple. Și cred că asta e o chestiune de generație. Noi nu cred că vom mai face chestia asta. Adică, când vom simți că a ajuns cuțitul la os și că nu ai cu cine să clădești lucrurile astea, ne vom opri. Oricât de frumoasă este povestea și cât de extraordinară este, nu poți să duci această luptă la nesfârșit când vezi că te poticnești într-o groapă, apoi în alta, apoi în alta.”
Simona Giura spune că o îngrijorează locul în care e poziționată cultura din punct de vedere administrativ-politic în România — frustrant, spune ea, e cuvântul potrivit. Festivalul merge mereu cu capul înainte pentru că vrea să țină nivelul muzical sus, dar după fiecare ediție urmează aceeași aritmetică a supraviețuirii. Singura greutate despre care e nevoită să vorbească constant e cea financiară. Restul — temperaturile extreme, ploile, capriciile vremii — pot fi tolerate. Banii publici, în schimb, lipsesc cu desăvârșire.
Trei decenii de Gărâna înseamnă, în cifre brute, sute de concerte, zeci de naționalități și câteva generații de ascultători care au învățat să audă diferența dintre un sunet adevărat și unul fabricat. Muzicieni care umplu săli mari în toată lumea au urcat pe o scenă montată în mijlocul unui sătuc din Caraș-Severin și au ales să rămână, uneori mai mult decât era prevăzut în contract. Ceva îi reținea. Același lucru care îi reține și pe oamenii din public.
Comunitatea care s-a format în jurul festivalului nu e doar una de ascultători. E o întreagă rețea de producători care a prins rădăcini în zona Văliugului tocmai fiindcă Gărâna a transformat definitiv un colț de munte uitat. Festivalul a învățat să trăiască cu schimbările climatice. Cu nesiguranța. Cu frumusețea aia care transpare din vulnerabilitate și curaj, un oximoron care-l fascinează pe Gospodinov (că tot l-am adus în discuție) și a reușit să patenteze o formulă a imperfecțiunii, care se repetă cu obstinație și până când devine o tradiție. Nu se păstrează pentru că trebuie, ci supraviețuiește pentru că nu poate altfel.
