Intrat pâș-pâș în sălile noastre acum câteva săptămâni, Bog ne bo pomagal/God Will Not Help este o anti-odisee care bate pasul pe loc în ținuturi ostile. Hâtru și uscățiv ca protagonista sa, o văduvă misterioasă, filmul sculptează afecte recognoscibile – răzbunare, înstrăinare, legături de familie tensionate la maxim – în piatra timpului.
La început e o apariție care prinde formă cu greu în beznă, ghicită prin pâlpâirea felinarului. Teresa (Manuela Martelli) va traversa tot filmul în negru: e o văduvă – atât de „văduvă”, de stoică și non-frivolă, încât s-ar putea scrie și cu majusculă, ca un arhetip – revenită între cei ai decedatului. Pe acesta din urmă, numitul Marko, îl întrezărim fugace, în amintire: e jucat de românul nostru Bogdan Farcaș. Marko plecase în Chile, să caute aur. Filmul îi va elucida succint moartea doar cu prețul impunerii acestei figuri aproape mitice în clanul bărbățoilor din stirpea lui Marko: nu doar Văduva, deci, ci și Necunoscuta, Străina, Intrusa: o persoană care tulbură apele. Filmat pe platouri stâncoase și pe pajiști vaste, God Will Not Help are ceva de western – un western regional mai apropiat totuși de spectrele aproape psihedelice ale argentinianului Lisandro Alosno decât precursori din partea locului (de la coregrafiile lui Miklós Jancsó la Profetul, aurul și ardelenii): suntem la începutul secolului XX, dar filmul regizoarei Hana Jušić e nu atât istoric, cât mineral – un spectacol arid, un anti-spectacol al cărui suflu epic nu devine niciodată evident, afișat ca atare. La aproape 2h20 cât ține, și pe un subiect greu de distins până la capăt, filmul își asumă că pune privitorul la încercare.
Oamenii între care ajunge Teresa sunt munciți de viață, suspicioși, închiși în ei. Se ocupă cu păstoritul: mult din film sunt peisaje atemporale cu turme de oi măturând ținutul. Acceptare primește doar de la singura fată a neamului, nu întâmplător poreclită „Muta”. Pe lângă că vorbește, Muta e ocazia pentru film să înfiripe o iubire queer: până la final, filmul va tot da târcoale acestei împreunări timide de corpuri femeiești care se caută undeva într-un pustiu uitat de Dumnezeu. Dar povestea e mai complicată de-atât, greu subsumabilă unei teme clare: nu e nici despre revanșa femininului și nici – cu toate că se vorbește mult de bătaie – despre masculinități neșlefuite, instinctuale. De fapt, în toată duritatea sa de granit, acest colectiv minimal de oameni aspiră la ceva din grandomania filmului de epocă clasic, în același timp în care se chinuie să evite academismul reconstituirilor pline de artefacte vintage. God Will Not Help e mai degrabă filmul naturilor sălbatice de orice fel, iar problema sa e comunicarea: această femeie venită de departe nu înțelege limba locurilor. S-ar fi putut extrage mai multă sevă absurdă din situația asta; Jušić preferă privirile grele de sens și înțelegerile cum-necum – toate ca toate, dar filmul evită mereu să joace cartea umorului.
God Will Not Help nu e o propunere prea originală. Multe filme istorice abordează astăzi direcția asta mai restrânsă, mai conținută, a pustietăților născătoare de conflicte ancestrale. L’Engloutie (2025), al debutantei Louise Hémon, lucra la rândul său cu un cadru temporal similar, aruncându-și eroina „cosmopolită” în mijlocul unei familii care trăia retrasă în vârf de munte, refractară la orice apel al modernității. La fel ca acea fată, Teresa e bănuită de treburi oculte: ar putea fi o vrăjitoare, sau chiar trimisa necuratului. Mizanscena nu face din asta prilej de comentariu social: e mult mai interesată de ceea ce ascund acești oameni de demult, cu secretele rămase intacte după trecerea timpului. Filmul încearcă să contureze un spațiu bântuit, traversat de durerea amintirilor și de mistica prezentului: imaginile sunt învăluite în acorduri „cosmice”, atunci când nu se deschid spre sunete industriale, iar podișul croat e filmat aidoma unei pampa locale.

Intențiile, cu alte cuvinte, sunt bune, dar senzația pregnantă este aceea de deja-vu. Filmul lui Jušić a poposit pe ecranele noastre fiindcă în alaiul de țări care au pus mână de la mână pentru a fi realizat se numără și România. Mișcările sale nu sunt însă expansive: dimpotrivă, e o poveste care avansează foarte mult stând pe loc. Păcat de o anumită emfază – priviri sfredelitoare direct în cameră, semn că femeia aceasta dârză „ne vede”, declamații solemne etc. –, care fac ca realizarea să devină după o vreme inertă, greoaie. Mereu egal cu sine însuși în această severitate a tonului, God Will Not Help nu se mai termină. Interesant ca potențial spin-off local la marea legendă a Vestului Sălbatic, acest foraj în istoria de acum un secol și mai bine a Balcanilor se transformă repede în produs standardizat al pieței de festival: efort nobil, dar lipsit de cine știe ce pasiune.





