Tânărul YouTuber Curry Barker face pasul către cinema cu Obsession: exploatând inspirat angoasele dating-ului, filmul își camuflează cu talent slăbiciunile pentru a se impune ca hitul horror al unei generații.
Născut în 1999, Curry Barker a fost contemporan cu evoluția internetului și a făcut din YouTube piață de desfacere pentru micul său meșteșug DIY. Băiatul a fost trăznit de vizionarea lui The Texas Chainsaw Massacre în copilărie, dar adevărata sa matcă a devenit, vrând-nevrând, interfața mai fără pedigri a web-ului de toate zilele. Acolo, printre pocneli și prăjeli lipsite de viitor, Barker s-a distins ca un meseriaș viabil al acestui comerț cu imagini lumpen, bazat pe multă descurcăreală și un strop de hazard fericit. Ulterior, în numai câțiva ani – din 2024, odată cu explozia primului său lungmetraj postat direct pe rețea, Milk and Serial, și până acum – a făcut întreg traseul cinematografic de la potențial incert la rising star și, iată, la valoare sigură. O nouă dovadă, după Backrooms, că filmele care prind astăzi la public împrumută tot mai mult căi alternative de reușită și își caută originea în medii audiovizuale bastarde. Anevoiosul proces al uceniciei clasice e acum înlocuit adesea de recrutări de sânge proaspăt din zona netului, acolo unde priza pe contemporan e mai mare, iar „supraeul” – luarea în serios pricinuită inevitabil de lucrul în cinema, mediu cu o istorie deja somptuoasă – cedează prim-planul unui avânt „la risc” și unui chef nebun de a fructifica șansa acordată. Studiourile mari și mici înțeleg că au de învățat de la puștanii ăștia – spre exemplu, Kane Parsons, regizorul lui Backrooms, abia a împlinit 21 de ani. Puțin contează că o fac tot spre a se îmbogăți: de bine, de rău, ei sunt mai aproape de coordonatele gustului actual decât cine știe ce executives care speculează asupra lumii din birourile lor etanșe.
În sensul ăsta, horror-ul este, desigur, laboratorul de creație ideal. Gen clasic hiper-adaptabil, actualizat cu mare succes atât în foaierele prestige ale industriei, cât mai ales în tot soiul de filosofii artistice sprințar-ieftinache, mai posedă și imensul avantaj al unei deschideri parabolice practic infinite. Dintotdeauna, filmul de groază arată ceva, dar spune cu totul altceva – ceva inevitabil mai ambițios și mai vast, de la frica de apocalipsa nucleară la setea vampirică a capitalismului. Așa și cu Obsession. Filmul preia din zbor un clișeu ambulant – băiatul timid care tot nu reușește să-și facă curaj spre a-și declara intențiile amoroase – și îl transformă în originea unui masacru. Rezultatul atinge o grămadă de teme „actuale”: măcar acum să îmbrățișăm acest cuvânt abuzat, din moment ce, cu preocuparea sa versatilă pentru necazurile dating-ului, pentru relații toxice, co-dependență, incapacitatea de a verbaliza emoțiile etc., filmul e Zeitgeist fierbinte, distilat în imagini și sunete accesibile orișicui.
Mai mult, Obsession e o literalizare. Toți demonii generației Z, dar și toate idealismele, își dau aici întâlnire sub forme paroxistice. Iubirea înseamnă urlete bezmetice la gândul despărțirii de partener fie și numai pentru câteva ore, uși de la intrare sigilate cu scotch, capete izbite de tot soiul de obiecte contondente. Deși filmul se anunță la prima vedere ca un plonjeu în năzuințele acestui tip închis în el (Michael Johnston), devine foarte repede povestea ei – a fetei pe care i-a cășunat, vrăjită cu ajutorul unei crenguțe de salcie ruptă în două. Într-o clipită, Nikki trece de la prietenie dezinteresată la aplomb năvalnic de îndrăgostită. Propunerea acestui personaj nu ține însă doar de scenariu: ea e, într-un fel, o co-creație ce depinde aproape total de performanța all in a lui Inde Navarrette, întrezărită prin 13 Reasons Why și prin alte tele-show-uri minore, care poartă pe brațe tot filmul.
Pilotată de Navarrette, Nikki devine insula de necunoscut a plot-ului, ceva între dozator de tandrețe gratis, copil sălbatic și cyborg care mimează până la parodie semnalmentele pasiunii. O vedem arborând zâmbete eșuate în rictusuri sau grimase teribile, pulsiuni incontrolabile, tranziții fără preaviz dinspre paradisul conjugal ca de reclamă înspre coșmarul unor regresii într-un stadiu pre-uman. Jocul acesta actoricesc e deopotrivă un proces fizic, corporal, și o mină inepuizabilă de intepretări, ambele la fel de palpitante. Nikki e un spectacol și un simptom al societății. Pe măsură ce filmul avansează, femeia devine tot mai instabilă – e scuturată de spasme violente, își pierde orice abilitate socială, se vede locuită de un fel de glitch malign, care o împiedică să rămână cu totul în versiunea programată; algoritmul sentimental pe care încearcă să-l reproducă mecanic dă la iveală un inconștient turbat, defulat prin reacții de o intensitate neagră. În aceste scurte alunecări dintr-un plan al realității în altul, povestea se încarcă cu o adevărată forță destabilizantă – devine creepy pur și simplu, complet magnetizată de acest personaj aproape prea puternic pentru cât e filmul, o iubită-android care ascunde o tigroaică gata să sfâșie.
Barker nu reușește să mențină lucrurile imprevizibile până la final: în a doua sa jumătate, filmul pare că aleargă în urma propriei cozi. Incapacitatea protagonistului de a gestiona criza, preferând să se baricadeze într-o dezmințire căpoasă și mută, duce Obsession într-o zonă până la urmă trasă de păr, iar încercările sale tardive de a sparge blestemul nu sunt de ajuns pentru a deturna scenariul de la traseul său implacabil. Aidoma băiatului, filmul se angajează pe un drum fără întoarcere – drum oarecum monoton, în care agravarea progresivă a situației ar fi avut nevoie de încă un twist pentru a reuși aterizarea cu piruetă. Pe de altă parte, deși incontestabil rodul unei damblale personale, efortul lui Barker nu e amatoricesc – e o mizanscenă curată, chit că adesea generic-plăsticoasă în aparență, care va cataliza cu siguranță multe energii creatoare pe segmentul de vârstă vizat. Pentru un film relativ ieftin, transformat peste noapte în fenomen de pop culture, izbânda e deplină. Rămâne de văzut dacă Barker se va integra previzibil în rândurile respectabilității horror-ului, sau dacă va continua pe o cale ceva mai trashy, gata să speculeze cu detentă semnele timpului.
Obsession rulează în cinematografe din 26 iunie.
