Regele divertismentului Steven Spielberg antrenează spectatorul într-o nouă alergătură pe urmele omuleților verzi care îl obsedează de la începuturi. Mai degrabă film mutant decât recapitulare docilă a filmografiei sub formă de ceremonial, Disclosure Day aduce a anti-blockbuster care își asumă riscul bizareriei.
Spielberg a transformat vizitatorii gelatinoși cu cap supradimensionat și ochi de insectă în merchandise râvnit de orice copil. A făcut din graiul inventat al extratereștrilor un nou esperanto capabil să federeze lumea tranchilizată a capitalismului târziu. A impus definitiv conceptul unui cinema de acțiune și aventuri ca mașinărie de făcut bani. A acompaniat evoluția mediului dinspre machiaj prostetic și trucaje rudimentare către CGI, VFX, AI și alte acronime care l-au îndepărtat tot mai mult de artizanat. Astăzi, maestrul revine la această veche obsesie grandomană – umanitatea față cu un celălalt radical –, în urma unui titlu în aparență mai intim, The Fabelmans (2022), tur ghidat prin propriul muzeu cu amintiri, care întârzia mai mult sau mai puțin complezent în dreptul scenelor primitive și al primelor epifanii cinefile. De la vechile sale filme cu extratereștri încoace, lumea s-a schimbat, dar încăpățânarea lui de a vedea în aceste ființe ale universului niște prieteni, nu. Disclosure Day e foarte mult despre năzbâtiile oamenilor între ei, dar se încheie cu instituirea unei noi ordini mondiale, în care E.T.-ul ne șoptește la ureche ceva ce, la fel ca în Lost in Translation (2003), nu putem decât intui.
Bine, prea greu de ghicit nu poate fi. Pânza emoțională acoperită de Spielberg cu imagini e, ca mai mereu, cât se poate de inteligibilă. Lumea se împarte în buni și răi, eroii noștri sunt un whistleblower cu remușcări etice (Josh O’Connor) și o prezentatoare meteo locuită de spiritul alien-ilor (Emily Blunt), iar inamicii lor sunt oamenii unei organizații maligne generice, niște tipi severi, la costum, care umblă în haită. Cineastul traduce conflictele societății – suntem în prag de război mondial, miza e deconspirarea unui secret de stat etc. – în Americana pentru debutanți. Spielberg nu se mulțumește, aici, cu statutul unui meseriaș care livrează senzații tari. Marile secvențe ale filmului – cele menite să vorbească sufletului – aspiră la mai mult. Ele amestecă în mod cu totul caracteristic melodramă facilă, kitsch vizual și pretenția unui acces direct către copilul din noi. Într-una din ele, bunăoară, filmul traduce obligatoriul encounter între extratereștri și o puștoaică prin recursul la imaginea casei protectoare îmbăiate în lumină dulceagă. Străinii vin către ea sub forma unor animale blajine: o pasăre cardinal, un cerb care pare ieșit din reclama la Bergenbier. Infantilismul acestei viziuni vrăjite nu exclude, în mod straniu, o înțelepciune de bunic, care transformă filmul în rezervor de imagini matriciale.
Spielberg simte însă că vârsta inocenței a cam trecut. Mult din film e, ca întotdeauna, pensulă digitală, dar chestiunea pare să fie tematizată explicit. E de văzut cum Spielberg transformă casa arhetipală în pură butaforie fabricată de la zero, pas cu pas: emoția, cheia bombastică a acestei filmografii, n-a fost nicicând mai demistificată. Chiar și pentru acest promotor al mașinăriilor de tot soiul, care anima cândva dinozauri făcuți din materie virtuală de dragul unui mega-frison colectiv, s-ar putea ca recentele evoluții media să fie un semn rău. Diagnosticul e contradictoriu, într-atât de voluptuos amalgamează Disclosure Day vechiul și noul, apelul către o cunoaștere intuitivă a lumii și senzația tulburătoare că un vierme s-a strecurat acum în mărul audiovizual și a bramburit totul. Filmul începe cu un cadru subiectiv de-a dreptul visceral din timpul unui meci de wrestling, cu camera de filmat care încasează pumni, picioare, scaune: cineastul se năpustește literalmente asupra noastră, doar pentru ca, încet-încet, să ia altitudine. Sub raportul concret al tehnologiilor întrebuințate, Spielberg e cel mai puțin nostalgic dintre regizori, dar fabrica sa de creație aparține totuși zilei de ieri. Interesant e că toată această îmbârligătură de gadget-uri futuriste, ecrane nesfârșite și mumbo jumbo-uri tehnofile – latura Mission: Impossible a filmului – se concluzionează în incinta unui post local din Kansas City. Cum ar veni, extratereștrii sunt printre noi, oamenii au inventat te-miri-ce-uri pentru a-i controla, dar vârsta media a filmului rămâne contemporană cu „Revoluția va fi televizată”. Lui Spielberg îi e mai ușor să imagineze iar și iar viitorul decât să se confrunte cu monstruozitatea vizuală și politică a prezentului.
Marele eveniment media al poveștii e un reveal clasic: regizorul ne oferă apoi familiarele viniete cu oameni de pe tot globul asistând înmărmuriți la aceste imagini, într-un gest cu atât mai ambiguu cu cât adevărul lor televizual se sprijină pe o evidentă manipulare tehnică. Disclosure Day pare să se amuze de acest circ audiovizual, prezentând drept dovadă – vechea paradigmă a imaginii care atestă fără dubiu că „ça a été” – niște materiale făcute cu CGI (într-unul dintre ele îl vedem chiar și pe Nixon). Orișicum, e greu de crezut că, în ziua de azi, până și un asemenea breaking news ar mai putea monopoliza atenția întregii lumi simultan. Dar Spielberg încă mai crede în capacitatea imaginii de a pune viața pe stop și a crea consens social. Tot cinemaul său își trage seva din această concepție utopică, în slujba căreia și-a pus tot meșteșugul de povestaș-antreprenor.
Dacă rămânem cu o certitudine în urma vizionării, atunci e aceea că timpul trece chiar și pentru acest cinema al spectacolului nemuritor. Există o plăcere în a consuma pățaniile unui șoarece de internet transformat în salvator al lumii, dar e eminamente o plăcere retro. De unde și senzația unui film greu de ținut în mână, care își trădează încercarea de totalitate printr-un asamblaj fragil de registre distincte, puse laolaltă cu jumătate de gură. Disclosure Day dejoacă așteptările unui film-sumă și se impune ca o arătare destul de greu de catalogat. Cel mai bine îi reușesc lui Spielberg scenele de acțiune clasice: două trenuri circulând din sensuri opuse, între care balansează protagoniștii noștri sau, mai încolo, o ceată de soldați izbindu-se la propriu de invizibilitatea extratereștrilor, dând piept fără să știe cu un spațiu ostil, care le contorsionează corpurile sub impacturi neînțelese. Ritmul montajului, aici, e ireproșabil, subordonat unei gândiri vizuale care reduce lumea la o configurație materială, geometrică. De îndată ce filmul vizează însă mai mult decât principiul plăcerii, se încarcă cu un umanism dulceag, niște rudimente naive de gândire ecologică, un mesaj de pace complet neancorat. Tot mai mult, Spielberg pare să alerge în urma lumii, și nu invers, ca până acum.
Disclosure Day rulează în cinematografe din 12 iunie.
