Luni, 23 noiembrie, se lansează cel mai nou roman al scriitoarei Ștefania Mihalache, o poveste complexă despre crize în familie, în societate și chiar în individ. Autoarea explorează relațiile de familie și modul în care ele sunt testate de trecerea timpului și de mersul vieții.
Uite ce spune și scriitoarea Gabriela Adamescu despre roman:„După ce a trecut cu succes prin poezie, eseu și proză scurtă, Ștefania Mihalache revine cu un roman surprinzător, care îi reconfirmă interesul pentru teritorii sociale și capacitatea (rară) de a crea personaje vii. Descrie o familie de «oameni simpli» care încearcă să-și ignore marginalitatea și insecuritatea socială, statutul real de «umiliți și obidiți». Și urmărește, gradat, cum crește tensiunea între cei trei membri ai familiei, închiși în singurătăți etanșe, fiecare cu problemele lui. O mențiune specială pentru portretul inedit al adolescentei, victimă a bullyingului. Mama are nouă vieți se instalează firesc în prima linie a romanelor din 2026."
Ștefania Mihalache este prozatoare, poetă, eseistă și traducătoare. A debutat în 2004 cu romanul Est-falia, urmat de Poemele secretarei (2010). Lansează apoi volumul de poezie Sisteme de fixare și prindere (2016), câștigător al Premiului „Matei Brâncoveanu“ pentru Literatură. În 2019 obține Premiul pentru proză scurtă „Boccace“, Franța. În 2021, publică Cronica Akasha, apoi Gene dominante (2022), distins cu premiul „Observator Lyceum“. Volumul de poezie Sunt liniștită, mi-e frică (2024) a obținut Premiul pentru Poezie al revistei „Ateneu“ și al Radio România Cultural. A beneficiat de burse și rezidențe literare oferite de DLITE (Goethe Institut, 2022), respectiv TRADUKI (Split, Croația, 2023).
Citește un fragment din cel mai nou volum al său, Mama are nouă vieți. Mergi luni la lansarea cărții, la librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Mămica se uită spre perete unde sunt câteva goblenuri înrămate și în mijloc o fotografie cu ea, la 30 și ceva de ani, cu părul scurt, în zulufi, sprâncenele pensate și vopsite proaspăt și rochia neagră cu floricele și mâneci scurte. Floricelele, albe în poză, erau în realitate de toate culorile — galbene, verzi, albastre, roșii și erau țesute cu ață fină, lucioasă. Cât de greu găsise materialul ăla! Și o costase franzeluțe și colaci jumătate de an pentru Georgeta, care îi păstrase din el. Triplu voal nu găseai oricând.
— Ia vino puțin.
— Ce-i?
— Uite acolo, ia și tu o cârpă și șterge sticla de la poza asta a mea. E pătată.
Dorina își apropie capul de perete și se uită cu atenție.
— N-are nimic, Mămică.
— Ei, n-are, țipă Mămica, eu o văd de aici, dintr-o parte, în lumină. Zici că m-au căcat porumbeii.
Dorina se apleacă, își apropie capul de Mămica, să vadă și ea din unghiul ei. Îi simte respirația. A văzut pata micuță care opaciza ochiul drept al Mămicii.
— Nu văd nicio pată.
— Uită-te, măi, mai bine! Dă-te mai încoace.
Obrazul Dorinei aproape se lipește de al bătrânei. Respirațiile li se împletesc. Dorina respiră încet, ușor, parcă ar fi deasupra unui fluture și nu vrea să-i sufle pulberea de pe aripi. Pielea Mămicii e amăruie, cu textură și miros de nucă. Mămica își trage capul brusc.
— Hai, nici acum n-ai văzut?
— Ba da, ba da.
— Hai, atunci. Curăț-o.
Dorina ia din cutia cu ațe o cârpă, se urcă în pat, pe la picioarele Mămicii care alunecă spre marginea patului. Se prinde cu mâna de margine.
— Ușor că mă dai jos, țipă ea. Zici că ești buldozer, nu femeie!
— N-am ce face, Mămică, așa e la paturile cu arcuri.
— Ei, da. Hai că mă țin. Șterge-o mai repede.
Dorina șterge fotografia cu mișcări circulare. Insistă asupra petei cu vârful degetului. Ca o mângâiere mai apăsată. Se dă un pas într o parte și contemplă fotografia. Corpul Mămicii alunecă iar spre margine.
— Nu te mai mișca!
Dorina s-a oprit. Mâna se sprijină pe rama fotografiei.
— Frumoasă poză, spune.
— Frumoasă am fost eu. Păcat ca n-am prea multe. N-aveam eu timp de poze. Eh, vai de viața mea! Ce am fost și ce am ajuns!
— Ei, lasă, nu fi tristă, Mămică.
— Vorba cântecului: „Cu ce m-am ales în viață / Ce am băut, ce am mâncat și pe cine am strâns în brațe". Pe dracu’ l-am strâns.
— Mămică!
— Păi, da, așa e. Ce să mai, încolo încoace. Mie-mi place adevărul. Câți nu m-au curtat pe mine! Da’ pentru tata, săracu’, niciunul nu era bun! Ăla, a lu’ Pandele, că n-are avere, ăla a lu’ Popelea, că-i prost, a lu’ Curelea, că-i urât. Ce mă mai iubea! Da’ pe urmă, dac-a murit… și s-au repezit nenorociții ăia de frați, că cică avea datorii la ei, și ne-au luat tot. Tot, tot! Mama a muncit la colectiv, ne-am descurcat, da’ mă plictisisem la țară. Voiam și io la oraș, acolo erau cinematografe, cofetării, magazine frumoase... Am mers o dată cu mama. Ce-mi mai plăcea să mă uit în vitrine, la rochii, la pânzeturi! La magazinele de pantofi! Dar ea nici nu le vedea, s-a dus să cumpere semințe, că cică să avem ce semăna la primăvară. I-am zis, mamă, ce bine ar fi să ne mutăm și noi la oraș. N-am mai avea grijă de arat, de semănat, de prășit, n-am mai înota zilnic în noroi, lături, rahat de animal.
***
Candela aruncă umbre peste chipul Mămicii, care acum pare gălbui. Ține ochii închiși. Pe Dorina o trece un fior.
— Nu vrei să ne uităm puțin la televizor?
— Ce să vedem la televizor? Numai prostii spun ăștia. Minciuni și hoții. Adevărul numa’ din viață l înțelegi. Ăla care l-ai trăit pe pielea ta. Și uite așa m-am dus singură la oraș și m-am angajat la fabrica de pâine. Calificare la locul de muncă. Cea mai harnică și mai talentată eram. În trei ani aveam calificarea, peste încă trei eram frământătoare șefă. Stăteam la căminu’ de nefamiliști, da’ făcusem boboc cămăruța aia. Dacă treceai de mizeria aia de hol betonat și plin de igrasie, ziceai c-ai ajuns în paradis când intrai la mine. Aveam niște perdele roz cu flori verzi — eu le cususem — o nebunie erau! Când trecea soarele prin ele… O mie de vieți am trăit acolo.
Vocea i se stinge brusc de parcă nu ar mai fi prezentă — de parcă cineva i-a transportat spiritul în altă parte, i se pare Dorinei. Mămica își întoarce capul într-o parte și deschide gura să respire, ca și cum n-ar avea suficient aer.
— Mămică, să-ți dau medicamentele.
— Lasă, că mi-le dai când vin de la lucru.
Mămica dă să se ridice. Dorina o prinde de mână.
— Unde să te duci, că-i seară?
— Cum să fie seară, zăludo, e 6 dimineața! La 7 intru-n tură.
— Nu mai lucrezi, Mămică.
— Eu nu mai lucrez? Poate tu.
— Eu mai lucrez. Mă duc la Sică dimineața, mai știi? Când vine Marcela dimineața și la prânz să-ți dea de mâncare.
— Aaa, Marcela. Prostănaca aia.
— Cel puțin nu ne ia bani mulți.
— Ce bani? Pe ce să ne ia bani?
— Pentru că vine la tine, cum pe ce?
— Păi, eu am bani s o plătesc p-aia, nebuno? Ca să ce? Că doar pot să mi iau și singură de mâncare.
— N-o plătești tu, Mămică. Eu o plătesc.
— Da’ pentru ce? Eu pot să mi fac tot singură. Aaaa... știu: vrei să știi tu tot ce mișc și tot ce fac, să nu-ți scape nimic.
Dorina se apropie cu un organizator de pastile din plastic și un pahar cu apă. Scotocește prin el.
— Trebuie să aprind becul.
— Nu! Nu! Nu suport lumina aia! Să nu-l aprinzi!
— Bine, liniștește-te. Gata.
— Știi că nu suport! Intenționat o faci!
— E prima dată când zici că te deranjează lumina.
— Ei, nu mai spune! N-ai ținere de minte nici cât o găină.
Dorina îi întinde niște pastile și paharul. Mămica bea apă cu lăcomie, apoi se lasă pe pernă.
— De aia nu te descurcai la școală. Ziceam cu tine lecția la biologie de trei patru ori și tu, nimic.
— Nu-mi plăcea biologia. Nici profesoara. Mi era frică de ea, șoptește Dorina.
— Speram să ieși doctoriță. Ha, ha, haaa!
Mămica râde zbuciumat până o apucă tusea.
— Io, să fi avut condițiile tale...
— Mă duc să spăl flisele.
Dorina se ridică și merge hotărâtă spre ușă.
— Sau măcar să fi avut și tu o familie. Un bărbat, un copil. Mi-ar fi plăcut o nepoțică.
Dorina se oprește la ușă. Se lasă să alunece pe prag. De acolo o vede pe Mămica de parcă ar levita. De parcă ar fi un Oracol. Nu-i vine să creadă că acum își amintește atât de limpede ce înseamnă Oracol, cum le-a explicat de mult profesoara de istorie, că e un fel de ființă sau zeu care prevestește viitorul. Ea până atunci crezuse că e doar caietul ăla de amintiri, în care puneau câte o întrebare pe pagină și-l dădeau la toți copiii din clasă să-l completeze. Dar acum știa ce este. O femeie galbenă la față, învelită cu pături, care plutește pe sub o candelă și spune ce o să fie.
— Una așa cu părul negru, creț, sălbatică, fâșneață, deșteaptă foc. Aș fi știut cum s-o cresc. Aș fi făcut om din ea.
— M-aș fi dat cu ea pe tobogan... se aude Dorina rostind, ca prin vis, cu o voce de gumă care se freacă de aer și nu ajunge prea departe de gura care tocmai a spus cuvintele.
— Am fi mers la ștrand, am fi stat pe nisip, ea ar fi citit o carte, eu m-aș fi uitat în sus, la cer și pe urmă ne-am fi luat în brațe, am fi mers la tobogan și ne-am fi dat drumul în jos.
— Cum să te dai, ditai femeia, pe tobogan? Nu ți-ar fi rușine?
— Mereu am vrut să mă dau pe un tobogan din ăla cu apă.
Dorina se uită în flacăra candelei. Brusc începe să caște adânc, de parcă un aspirator i-ar extrage aerul din corp. Picioarele îi sunt grele și capul îi pulsează. Se sprijină de cantul ușii.
— E greu să ai și bărbat, și copil, continuă Oracolul cu o voce moale, cadențată. E ori una, ori alta. Venea ca o fantomă sâmbăta seara, când luam fata de la grădiniță și ajungeam acasă îl găseam câteodată leorpăind ciorbă în bucătărie. Trimiteam fata la culcare. Îi ziceam să plece și-l strângeam în brațe. Îi ziceam să plece și-l mușcam de ceafă, îl lingeam după ureche, îi sărutam părul negru și creț, îi înconjuram umerii, și-l miroseam, îl inhalam. Pe unde ai fost, pe unde umbli? Cine te spală, cine-ți dă de mâncare? De ce umbli vagabond când femeia și casa ta sunt aici? Hai să te culci. Am așternut curat și apretat. Îi pipăiam mâinile, degetele alea lungi, noduroase cu care picta cele mai frumoase tablouri. Îi strângeam șoldurile înguste cu mâinile. Că doar eram frământătoare, nu? Ha, haaa!
Râsul Oracolului se termină într un sughiț.
— Îi scoteam cureaua. Dimineața mă sculam și coceam pâine. Ieșeam să cumpăr repede de la colț niște lapte să l fierb — îi plăcea laptele — și când mă întorceam te găseam pe tine la masă molfăind pâinea fierbinte. „Unde e?“ te întrebam, mai știi? Dădeam buzna în dormitor și plapuma era pe jos, în pat numai urma lui și mirosul, alergam în baie, acolo era geamul deschis și frig și nici urmă de el, veneam înapoi și te întrebam iar „Unde e?“ și tu întrebai „Cine?“ Și molfăiai pâinea aia cu buzele umede, iar mie îmi venea să te omor.
Dorina are ochii închiși. Lumina candelei face să licărească o lacrimă care i se rostogolește pe lângă nas.
— Mereu îți ziceam să nu-l mai lași să plece data viitoare și mereu îl lăsai.
— Pe cine? șoptește Dorina.
Fotografie de deschidere preluată din arhiva AzoPan.






