Miriam Davoudvandi este jurnalistă și scriitoare. Am descoperit-o pe Miri, cum îi spun apropiații, pe Instagram, unde o știam după pseudonimul ei de DJ – Cashmiri. Treptat, am aflat de munca valoroasă pe care o face: este una dintre cele mai recunoscute jurnaliste de muzică din Germania. I-am ascultat podcastul „Danke, gut”, difuzat pe WDR Cosmo, chiar dacă nu înțeleg un cuvânt în germană, și am încercat să traduc în română tot ce posta pe social media.
Miri s-a născut în București – mama ei e româncă, iar tatăl iranian. Pe la șase ani s-a mutat în Germania, unde tatăl și frații ei vitregi locuiau deja.
Recent, a publicat prima ei carte de non-ficțiune, „Nu ne permitem asta” („Das können wir uns nicht leisten”), care a devenit rapid bestseller în Germania. În ea, vorbește despre ce înseamnă să crești în sărăcie într-una dintre cele mai bogate țări europene.
Cartea ne-a adus și pe noi două mai aproape. Miri voia să facă fotografiile pentru lansarea ei în România, în locurile care-i sunt dragi în București: în apropiere de Obor și acasă la mătușile ei, care te întâmpină mereu cu mâncare. A venit în țară pentru o nuntă și am ajutat-o cu câteva sfaturi de styling pentru fotografii. Ulterior, am rămas apropiate și am urmărit cum cartea ei a strâns aprecieri și tot mai mulți oameni s-au regăsit în poveștile ei. Chiar dacă încă nu este tradusă în limba română, asta nu m-a împiedicat să o citesc, la fel cum am făcut și cu postările ei de Instagram. Știam că vorbește în carte și despre experiența ei în România și că, în continuare, avem și noi nevoie de tot mai multe povești despre sărăcie în media, chiar dacă contextul de aici este diferit față de Germania.
Așadar, am vorbit cu Miri despre ce înseamnă să crești în sărăcie, despre rușinea care te însoțește chiar și atunci când începi să câștigi mai bine, dar și despre cât de greu este să vorbești despre clasă într-o societate care încă idealizează „poveștile de succes”.
S9: Cum ai ajuns să scrii cartea asta? A fost o alegere ușoară sau un drum puțin mai complicat până aici?
Miriam Davoudvandi: A fost destul de complicat. Eu scriu de mică și sunt și jurnalistă de zece ani, ceea ce înseamnă că mereu am scris, însă nu am vrut să scriu o carte. În sine, ideea de „a scrie o carte” este ceva destul de elitist. Adică să ajungi să te apuci să scrii, să găsești o editură și, în primul rând, să scrii despre o temă atât de grea precum sărăcia sau nedreptățile sociale – care nu sunt cele mai sexy subiecte din lume și pentru care lumea nu se înghesuie să arunce bani după tine – nu e ușor.
Și faptul că eu vin dintr-o familie în care, pur și simplu, nu exista foarte mult timp să visezi la o carieră în artă, în literatură sau în știu eu ce domeniu creativ. A fost mai degrabă vorba despre cum să supraviețuiești, cum să ai un job clasic sau să faci ceva care să-ți dea siguranță. Iar să fii scriitor nu e ceva care îți dă siguranță. Sunt foarte puțini oameni care pot trăi din jobul ăsta și, de aceea, nu a existat niciodată în viața mea ideea că cineva ca mine ar putea scrie o carte.
Când a apărut prima dată ideea asta, nu aveam nicio conexiune și nu aveam resursele de care ai nevoie ca să scrii o carte, dar nici încrederea în mine ca pot să o fac. De asta zic că a fost un drum foarte complicat. Dar m-am apucat, pur și simplu. Prin munca mea am ajuns să am multe cunoștințe și asta m-a ajutat foarte tare. Tot prin jurnalism am ajuns și să am o audiență care era interesată de ceea ce am de zis, iar asta m-a ajutat foarte mult, însă fără toate aceste lucruri, probabil că n-ar fi fost atât de ușor.
Povestești în carte că ți-ai dat seama treptat că familia ta e săracă. Și spui de anumite amintiri: o serbare de Crăciun de la grădiniță, apoi prima zi de școală, facultatea. Cum a fost pentru tine să te întorci la toate aceste lucruri în timp ce scriai cartea?
A fost foarte dureros să mă întorc la amintirile astea, pentru că, de obicei, creierul mai uită ca să te apere de amintiri dureroase. De aceea a fost foarte dificil și pentru că, totuși, fiind jurnalistă, sigur că am pretenția ca tot ceea ce povestesc să fie corect din punct de vedere factual. Chiar dacă sunt amintiri, am făcut foarte mult research pentru a scrie toate lucrurile astea. Adică am vorbit cu foarte mulți oameni din copilăria mea, din viața mea de acum. Am digitalizat casete vechi, m-am dus în România să le iau, am căutat poze, am vorbit cu fiecare persoană cu care am stat în bloc și am încercat să stau de vorbă cu fiecare dintre oamenii de atunci.
Și da, am intrat foarte adânc în amintiri, iar asta a fost foarte dureros: să realizez că situația era chiar mai rea decât mi-o aminteam eu. Pentru că, de obicei, părinții încearcă să se prefacă în fața copiilor că lucrurile nu sunt chiar atât de grave pe cât sunt, ca să nu te doară pe tine, copilul. Sigur că am și uitat lucruri. Adică este un efect psihologic foarte normal: să uiți cât de rău a fost trecutul.
De la început tu aduci în discuție o întrebare importantă, care reiese și din subtexte: ce înseamnă de fapt să fii sărac într-o țară bogată, precum Germania? După ce ai scris și publicat cartea, cu ce răspuns ai vrea să rămână oamenii?
Să fii sărac într-o țară care nu e neapărat cunoscută pentru sărăcie, cum e Germania, înseamnă, în primul rând, că noi ne simțeam foarte prost pentru că eram săraci. În jurul nostru nu vedeam alți oameni săraci. Comparația asta era ceea ce făcea să ne doară atât de tare. Și comparația este și cea care ne spunea că fiecare persoană din jurul nostru a reușit, numai noi nu am reușit. „Cum, într-o țară cu atâtea posibilități, nu ați reușit?”
Asta este și ceea ce noi le spunem mereu tuturor: că cei care nu reușesc sunt de vină. Însă, într-o țară cu un sistem social pus la punct, cu posibilități șamd., cum e Germania, lumea crede că totul e mult mai ușor. Și sigur că multe lucruri sunt mult mai ușoare, însă să ai comparația asta permanentă cu alți oameni... De exemplu, stând la bloc în România, cu prieteni care arătau cam la fel, fiecare avea cam aceeași mașină, nu prea exista o comparație atât de mare. Asta a ajutat foarte mult emoțional: să nu te uiți la alți oameni. De asta zic că este și o întreagă problemă legată de vină și de rușine, în al doilea rând.
De-abia când ne-am mutat din țară am realizat că noi suntem altfel, prin comparație. Și prin asta am înțeles și că noi am avut un mare sistem de sprijin în România, pe care ulterior l-am pierdut. Adică posibilitățile imateriale erau mai mari: știam limba, știam să ne descurcăm și, în primul rând, aveam oameni în jurul nostru. Aveam prieteni, aveam familie, aveam vecini. Toate astea, dintr-o zi în alta, nu le mai aveam. Și într-un sistem capitalist, adică într-un sistem în care lumea trebuie să se descurce singură, cea mai mare bogăție și, cel mai important lucru, este să ai oameni în jurul tău care te ajută. Asta am scris și în carte: că ajutorul nu este neapărat mereu ceva ușor. E și tranzacțional, pe de o parte. Ajutorul, câteodată vine la pachet cu obligații sau cu rușine. Însă, aș spune că asta a schimbat foarte mult: să n-ai bani, dar să ai o comunitate.
Și cu ce aș vrea să rămână oamenii, exact cu asta: să realizeze că sărăcia este ceva relativ, că este mereu în relație cu locul în care trăiești și, mai ales, în relație cu ceilalți oameni. Tu nu ești niciodată „bogat” în mod absolut. Așa va fi în lumea asta. Asta nu înseamnă că nu ai dreptul să vorbești despre propria ta sărăcie sau despre propriile tale experiențe, indiferent dacă le clasifici sau nu drept sărăcie.
Ai învățat germană mult mai repede decât părinții tăi și de foarte mică spui că ai tradus corespondență oficială, facturi, făceai programări la medic sau ajutai cu banca. Cum te-a făcut să te simți acest lucru și ce crezi că a rămas cu tine din această responsabilitate?
Eu mă simțeam responsabilă pentru tot și pentru fiecare din familie, de mică. Nu numai pentru lucruri administrative, ci și emoționale.
Pentru că sărăcia și ceea ce vine din sărăcie au efecte și afectează și cum se simt oamenii în casă, cum se simte o familie, cum este dinamica între oameni, între doi oameni căsătoriți, între ei și copiii lor. De aceea, eu m-am simțit responsabilă pentru emoțiile fiecăruia din casă. Și, sigur, eu fiind persoana care știa germană, care nu numai că știa germană, dar știa pur și simplu cum funcționează un sistem nou, pentru că eu trăisem în sistemul ăsta de mică, asta însemna că, eu am ajuns să am toate responsabilitățile.
Acest lucru afectează și conștiința de sine a părinților. Pentru că, de obicei, părintele este cel care este mai puternic, cel care te învață pe tine lucruri. La noi, rolul era complet inversat prin treaba asta, iar pentru ei n-a fost ușor. În continuare, acesta este un lucru care încă afectează dinamica dintre părinții mei și dintre mine, în moduri negative.
Spui că nu vrei ca această carte să fie privită drept o carte despre migrație, în contextul în care tatăl tău este iranian, iar mama româncă. De ce a fost important pentru tine să faci această distincție?
A fost important pentru mine să fac distincția asta, pentru că, sigur, multe dintre problemele pe care le aveam erau legate de sau amplificate de faptul că eram străini. Asta e clar. La fel cum, de exemplu, și genul joacă un rol important atunci când vorbim despre sărăcie. Femeile se confruntă adesea cu dificultăți mai mari, mai ales la bătrânețe sau atunci când sunt nevoite să crească singure un copil. Există și diferențele salariale dintre femei și bărbați și toate celelalte inegalități.
Totuși, nu mi-am dorit ca povestea mea să fie despre migrație, ci despre sărăcie. Am vrut să arăt că eu am crescut în sistemul german, am avut contact cu sistemul german de sănătate, cu sistemul de asistență socială și cu cel de educație. Un sistem care este, într-adevăr, și mai nedrept față de străini, dar care este nedrept pentru fiecare. Un sistem atât de inegal este dificil pentru oricine. De exemplu, dificultatea de a înțelege limbajul birocratic nu ține neapărat de cât de bine vorbești germana. Este o problemă și pentru cineva care provine din clasa muncitoare, care a crescut în sărăcie și care nu a avut ocazia să învețe un anumit tip de limbaj. Este greu pentru oricine, iar asta am vrut să povestesc prin cartea mea.
În literatura germană, după părerea mea, lipsesc încă foarte multe povești despre sărăcie. Pentru mine nu există povești despre care să spun că sunt prea multe sau că nu mai avem nevoie de ele. Dar, personal, simțeam că lipsesc mai degrabă poveștile despre sărăcie decât cele despre migrație.
M-a emoționat când arăți, printr-o scenă cu mama ta, că oamenii săraci au mai multă empatie pentru cei care au mai puțin decât ei. Cred că și mama obișnuia să-mi spună mie același lucru și, în timp, am ajuns să-l văd ca pe un lucru bun, dar nu sunt atât de sigură de asta acum. Crezi și tu că, într-adevăr, experiența lipsei te face mai atent la lipsa altcuiva? Cum am putea vorbi despre genul acesta de solidaritate fără să romantizăm sărăcia?
E un lucru foarte complicat și pentru mine, pentru că am observat că, de obicei, atunci când lumea vorbește despre oamenii săraci, spune că sunt foarte drăguți, că împart cu ceilalți, că au empatie și așa mai departe, în ciuda faptului că sunt săraci. Dar eu cred că mulți oameni sunt așa tocmai pentru că sunt săraci, pentru că este un fel de strategie de supraviețuire.
De exemplu, atunci când nu ai resurse materiale, când nu ai absolut nimic, trebuie să găsești strategii prin care să supraviețuiești, iar una dintre aceste strategii este comunitatea. De aceea scriu și despre cum era la noi în bloc, unde fiecare îl ajuta pe celălalt. Și, sigur, este un lucru frumos, o experiență umană foarte frumoasă, pe care vreau să o prezint așa cum a fost. Am primit foarte mult ajutor de la prieteni, de la vecini și de la oamenii din jur.
Adică acel „village” despre care vorbește mereu lumea chiar exista. Numai că, pentru noi, comunitatea aceea era și o formă de supraviețuire. Altfel, nu știu cum am fi reușit să supraviețuim, chiar dacă sună foarte dramatic. De aceea, nu vreau să romantizez experiența asta. Cred că este o dualitate: pe de o parte, oamenii construiesc aceste relații și comunități pentru a putea supraviețui, dar, pe de altă parte, ele reprezintă și experiențe umane foarte frumoase. Nu cred că este o contradicție, ambele pot exista.
Totuși, cred că mulți oameni care trăiesc în sărăcie sunt antrenați să aibă un anumit comportament. Există foarte multe clișee despre oamenii săraci și tocmai de aceea este cu atât mai greu, pentru că nu vrei să fii tu acel clișeu. De exemplu, rușinea este și mai mare dacă ai note proaste, dacă nu ești foarte elocvent și așa mai departe.
Cred că multe dintre aceste prejudecăți sunt legate de anumite atribute asociate oamenilor săraci. De exemplu, că ar fi „asociali”. Este un cuvânt urât, care vine inclusiv din perioada nazistă și care era folosit pentru a descrie anumite categorii de oameni, inclusiv oameni săraci. În Germania, cuvântul acesta a avut o mare importanță pentru mine, pentru că așa eram numiți și noi. La fel era descris și tipul de televiziune la care ne uitam, emisiuni în care oamenii săraci erau expuși și lumea își bătea joc de ei, iar ceilalți se uitau la ei ca să se simtă superiori. Era un fel de trash TV, dar prezentat într-un fel foarte explicit cu oameni săraci sau persoane care trăiau cu ajutorul serviciilor sociale.
De aceea, cred că mulți oameni care trăiesc în sărăcie încearcă să se distanțeze de aceste atribute. Și tocmai de aceea apare presiunea de a fi un om bun, modest, de a-i ajuta pe ceilalți. Cred că există o presiune mult mai mare de a demonstra că ai anumite calități pozitive, comparativ cu cineva care știe că nu va fi judecat la fel de mult pentru felul în care este.
Încă din introducere vorbești de multe ori despre rușine. Mi-a rămas în minte „rușinea de a aduce pe cineva acasă”. Am crescut cu datorii și, chiar dacă nu simțeam când eram mică, mama mea îmi spunea mereu că avem mai puțini bani decât restul colegilor mei. În timp doar mi-am dat seama că, fără să vreau, asta m-a oprit din a încerca lucruri. Ce efecte crezi că a avut asupra ta toată rușinea asta în timp? Ce efecte crezi că are asupra lumii care crește în sărăcie, în general?
Rușinea este emoția cea mai mare strâns legată de sărăcie, pentru că trăim într-o lume hiperindividualistă, hipercapitalistă, în care creștem de mici cu ideea că cine este sărac este singurul vinovat pentru situația lui, că fiecare are o șansă în societatea în care trăim astăzi și posibilitatea de a-și schimba viața. Peste tot este plin de astfel de povești despre oameni care au pornit din sărăcie și au ajuns să se îmbogățească, oameni care au muncit foarte mult și care, prin efortul și disciplina lor, au reușit. Dar acestea sunt totuși povești individuale, care nu ne spun cum funcționează societatea sau întregul sistem. Pentru că, dacă ar fi fost suficientă doar propria disciplină, lumea ar fi arătat altfel decât arată acum.
Noi creștem cu poveștile acestea, pentru că sunt povești frumoase, care ne dau speranță, iar oamenii au nevoie de speranță ca să supraviețuiască în viața de zi cu zi. Și de aceea cred că rușinea este cu atât mai mare. Când trăiești într-o lume care îți spune de mic că poți reuși prin propriul efort, dacă ești bun la școală, dacă studiezi, iar tu nu reușești, începi să te întrebi ce ai făcut greșit. Atunci, sigur că începi să te gândești: „Poate este greșeala mea, poate eu am făcut ceva greșit și de aceea sunt vinovat”, iar când ajungi să crezi că problema este la tine, apare și rușinea.
Te întrebi: „Cum alții reușesc în același sistem, iar eu nu?”. Numai că poveștile acestea nu ne spun ce lipsește ca să ajungi acolo. Poate a fost pur și simplu noroc, poate cunoștea pur și simplu pe cineva sau poate avea deja mai multe decât altcineva. Poate avea mai puține probleme de sănătate. Există foarte mulți factori diferiți care influențează șansele pe care le ai, numai că despre aceștia nu se vorbește. Și, de obicei, oamenii care reușesc nu spun: „Am reușit pentru că m-a ajutat lucrul acesta sau pentru că am avut avantajul acesta”. Credem că am reușit singuri, prin propriile puteri, iar cei care nu reușesc ajung să simtă rușine, pentru că își zic: „Cum adică fiecare poate, dar eu nu?”.
Sigur că rușinea are legătură și cu felul în care este reprezentată sărăcia în media sau cu felul în care vorbim noi despre oamenii săraci. De exemplu, eu de mică am crescut și, chiar dacă nu auzeam de la părinții mei, poate că auzeam pe stradă sau în alte locurri de la alți oameni, cum se vorbea despre oamenii săraci. „De ce nu muncesc? De ce nu fac ceva?”. La televizor, despre oamenii săraci se vorbea într-un anumit fel.
Există și acest mindset legat de muncă, care există și în România, potrivit căreia, dacă muncești, vei câștiga bani și vei reuși. Însă, așa cum spuneam, trăim într-un mediu foarte individualist. Și cred că rezultatul este rușinea pe care o simți atunci când nu reușești în sistemul acesta.
Hainele sunt un element important în felul în care vorbești despre sărăcie și clasă, de la pantofii Victory, despre care spui că simțeai că te-ar putea „da de gol”, până la fake-uri și întreaga industrie care există inclusiv pentru a-i demasca și ridiculiza pe cei care le poartă. Ai avut momente în care te gândeai deliberat: „Trebuie să ascund locul din care provin”? Încercai să faci asta prin haine sau prin felul în care arătai?
Există în sociologie conceptul de habitus. Hainele sunt o parte din asta, adică felul în care te prezinți în exterior și sunt multe alte lucruri, nu doar hainele, ci și felul de a vorbi, stilul în general, cum îți faci părul, cum te îmbraci și așa mai departe. Sigur că toate astea aparțin și clasei sociale din care faci parte. Și cred că aspectul exterior este unul dintre lucrurile pe care le poți schimba mai ușor. Mai ales când ești tânăr și încă locuiești acasă, este mai ușor să te prefaci, prin felul în care arăți, că ești altceva decât ești. Asta este tot un fel de survival mechanism. Pentru că știm că lumea se comportă mai frumos cu noi dacă ne prefacem că facem parte dintr-o altă clasă socială sau că avem mai mulți bani decât avem în realitate.
Așa cum spuneam, prin tot ce am învățat despre oamenii săraci, că sărăcia ar fi vina lor, prin ceea ce am văzut la televizor și așa mai departe, am internalizat ideea că oamenii săraci ar fi inferiori. De aceea, e clar că vrem să beneficiem și noi de avantajele pe care le au oamenii care au un anumit look, pe care îl asociem cu bogăția, cu elitismul, cu o oarecare educație. Din păcate, toate acestea sunt asociate între ele. De exemplu, avem tendința să credem că cineva care arată mai bogat este automat și mai educat. Și, sigur că da, vrem și noi acele avantajele, inclusiv faptul că ceilalți se comportă mai frumos cu noi.
De exemplu, eu când merg la doctor, știu că oamenii se comportă mai frumos cu mine dacă vorbesc o germană perfectă, academică. Știu și că, atunci când merg la doctor, chiar dacă sunt bolnavă, sunt tratată mai bine dacă sunt îmbrăcată frumos. La fel și când merg la instituții publice, la primărie sau în alte locuri oficiale: Știu că oamenii se vor comporta mai bine cu mine dacă am un anumit aspect exterior. Iar dacă nu ai bani să menții această imagine, este foarte greu.
Cum spuneam, atunci când ești tânăr și locuiești acasă, este mai ușor să schimbi felul în care ești în afară, decât să schimbi felul în care trăiești. De exemplu, când cineva vine la tine acasă, devine mult mai clar din ce clasă socială faci parte. Locuința este mult mai greu de schimbat, pentru că vorbim despre niște lucruri mult mai scumpe. Prin haine poți totuși să le schimbi mai ușor.
Eu, de exemplu, în toată adolescența mea am purtat foarte multe „vechituri”, primite de la alții. Aveam haine de la frații mei, inclusiv haine de băieți. Mama făcea curățenie în casele unor oameni care aveau bani și uneori primeam haine de la femeile pentru care lucra. Mai aveam haine de la second-hand sau din magazine foarte ieftine. Totuși, pentru mine era o mare rușine să port anumite lucruri.
De exemplu, unul dintre primele lucruri pe care mama le făcea atunci când lluam o notă bună la școală era să îmi ia o haină nouă, atunci când își permitea. Pentru că, așa cum spuneam, era un fel de a te apăra de judecata celorlalți. Clasa socială se vede foarte mult prin felul în care arăți. Și tocmai de aceea nu voiam să fie evident, de la prima vedere, din ce clasă socială făceam parte.
Există multe lucruri pe care le poți schimba odată ce începi să câștigi mai bine, însă unele urme ale sărăciei rămân pe corp, cum ar fi de exemplu dinții. Știu că noi am mai vorbit despre asta, dar în ce fel pot să devină dinții o istorie a clasei din care provii?
Dinții sunt un exemplu foarte bun pentru legătura dintre clasa socială și sănătate, atât cea fizică, cât și cea psihică. Eu spun mereu că un om sărac are șanse mai mari să fie bolnav, iar un om bolnav are șanse mai mari să ajungă bolnav. Pentru că, atunci când nu ai bani, nu îți permiți prevenția. Nu ai bani să faci lucruri care să te relaxeze, nu ai bani să mergi la dentist pentru tratamente preventive, ca problemele să nu se agraveze. Nu ai bani pentru anumite produse de igienă și așa mai departe.
Când vorbim despre dinți, este și o problemă legată de lipsa timpului, de exemplu în cazul părinților care muncesc toată ziua și sunt plecați de acasă. Chiar dacă au grijă de tine în sensul că încearcă să câștige bani pentru ca familia să supraviețuiască, de multe ori asta nu este suficient. Un copil are nevoie de mai mult, are nevoie de grijă, de cineva care să îl învețe anumite lucruri. Și nu spun că pe mine nu m-a învățat nimeni, dar, atunci când părinții sunt plecați toată ziua, iar tu, de mic, trebuie să mergi singur acasă cu cheia, să îți pregătești ceva de mâncare și să ai grijă de propria igienă, lucrurile sunt mai complicate. Știm cum sunt copiii și adolescenții, că uneori neglijează lucrurile acestea. De aceea, cred că timpul este un factor foarte important în relația dintre părinți și copii, mai ales când vorbim despre sărăcie și bogăție.
În general, sănătatea este foarte scumpă. Să îți menții o stare bună de sănătate costă foarte mult. Mâncarea sănătoasă este scumpă, de exemplu legumele proaspete, produsele bio și așa mai departe. Toate acestea costă foarte mult. Și dacă te îmbolnăvești, apare o altă problemă. Nu mai vorbim doar despre prevenție, ci și despre tratament. Ce posibilități ai să primești ajutor? La ce medic poți să mergi? Ce tratamente îți permiți?
Și cred că dinții sunt un semn foarte vizibil al inegalităților și al lipsei banilor în domeniul sănătății. În schimb, există foarte multe probleme de sănătate psihică pe care oamenii care trăiesc în sărăcie nici măcar nu își permit să le recunoască sau să vorbească despre ele. Pentru că, de exemplu, dacă accepți că ai o problemă psihică, că ești în depresie, că nu mai poți continua, există riscul ca întregul sistem de care depinde familia ta să nu mai funcționeze. Imaginează-ți un bărbat care muncește pentru a-și întreține soția și cei patru copii. Dacă ar recunoaște că nu mai poate, că are nevoie să se oprească, întregul sistem familial ar putea să se prăbușească.
De aceea, cred că mulți oameni trăiesc cu diferite probleme de sănătate, dar nu vorbesc despre ele. La televizor sau pe social media vedem mereu un anumit tip de oameni care își permit să vorbească despre mental health. Nu este muncitorul obișnuit, ci mai degrabă un CEO, un director al unei companii mari, cineva care are vizibilitate pe Instagram. Cred că multe dintre problemele de sănătate asociate sărăciei rămân invizibile. În primul rând, cele psihice, pe care nu le poți observa din exterior și despre care oamenii, de multe ori, nici nu își permit să vorbească, dar dinții sunt unul dintre cele mai vizibile semne. Problemele dentare se văd imediat, pe chipul oamenilor. Sigur că există și factori genetici și alte cauze, dar, în general, sănătatea dentară are foarte mult de-a face cu banii sau cu lipsa lor.
Știu că vii aproape în fiecare vară în București și mă întrebam cum se simte pentru tine atunci când revii? S-a schimbat relația ta cu orașul în care te-ai născut, de-a lungul timpului?
Totuși, pentru mine a fost o diferență foarte mare. Eu veneam dintr-un București postcomunist, de după Revoluție, în care condițiile de locuit erau aproape la fel pentru fiecare. Adică nu cunoșteam pe cineva care să nu stea la bloc atunci. Nu cunoșteam pe nimeni care să aibă mașină, poate doar o Dacie veche. Nu cunoșteam pe nimeni care să facă altceva în timpul liber decât să stăm împreună în parc.
Viața tuturor era destul de asemănătoare și, de aceea, comparația nu era atât de mare între mine și ceilalți. În București nu m-am simțit săracă, chiar dacă, dacă te uiți la condițiile în care trăiam, mama m-a crescut singură, fără tata, cu un salariu mic de asistentă medicală, într-o garsonieră de nici măcar 20 de metri pătrați, la bloc. Sigur că nu era o viață în bogăție, dar emoțional nu am resimțit sărăcia, pentru că nu exista aceeași comparație cu ceilalți. Pur și simplu nu prea aveai cu cine să te compari.
Clar că existau diferențe la nivel micro. De exemplu, când te uitai la televizor sau când observai că unii colegi de la grădiniță aveau alte haine. Existau aceste diferențe la nivel mai mic, dar, la scară mai largă, nu le vedeam la fel.
În Germania, în schimb, era așa cum am spus și la început. Fiecare avea alte haine, fiecare avea una sau două mașini, în privința cazării era la fel.Puteai să stai într-o garsonieră, într-un apartament, într-o casă de rând sau într-o vilă. Existau atât de multe forme diferite de individualism și atât de multe niveluri de bogăție, pe care eu pur și simplu nu le experimentasem în copilăria mea din România. Și sunt sigură și știu că și în România diferențele dintre săraci și bogați sunt foarte mari. Numai că eu nu le experimentasem în viața mea de zi cu zi cât am locuit acolo.
Relația mea cu Bucureștiul, nu știu dacă s-a schimbat neapărat. Pentru mine, Bucureștiul a fost mereu un loc pe care l-am asociat cu lucruri pozitive în capul meu. Am iubit mereu Bucureștiul. Iubesc faptul că m-am născut aici și că am crescut aici câțiva ani. Toate vacanțele de vară, toate cele șase săptămâni, fără pauză, le petreceam în București. Veneam să ne vizităm prietenii, să stăm cu familia și, de aceea, nu am pierdut niciodată conexiunea cu orașul.
A existat o perioadă scurtă, de câțiva ani, în care am avut o experiență neplăcută la aeroport. A fost un caz de corupție, în care am fost ținută acolo și am avut parte de tot felul de probleme, dar asta este o altă poveste. Experiența aceea m-a afectat atât de tare, încât câțiva ani nu am mai vrut să vin deloc în România. Însă a fost o excepție, care nu are legătură cu Bucureștiul sau cu sentimentele mele față de oraș.
Așa că nu știu exact ce să răspund, pentru că eu am iubit mereu Bucureștiul. Sigur că, venind aici după perioade mai lungi de absență, observ foarte clar cum se schimbă orașul. Văd și gentrificarea, de exemplu. Cred că observ transformările chiar mai bine tocmai pentru că nu locuiesc permanent aici. Când mă întorc după patru, cinci sau șase luni, văd că a apărut un magazin nou, că un loc arată complet diferit. Cred că schimbările acestea sunt mult mai vizibile pentru mine, dar, per total, aș spune că Bucureștiul a fost mereu pentru mine un fel de safe space, un loc în care mă întorc de mai multe ori în fiecare an.
Oricum, pentru mine Bucureștiul este, într-un fel totuși, my home. E clar că și eu m-am schimbat, și orașul s-a schimbat, dar câteva lucruri au rămas la fel: Mereu când ajung și ies afară miroase la fel. Sunt, în primul rând, oamenii. Mereu mă întorc și la bloc, unde am crescut și am aceiași vecini. Sunt oameni pe care îi iubesc foarte tare, care îmi amintesc de toate lucrurile pe care mi le-a dat orașul ăsta. Și cred că așa o să rămână mereu. Mereu fac același lucru: mereu mă duc la Obor ca acum 30 de ani.
