O tânără cercetătoare albaneză în România explică de ce familia Trump, păsările flamingo și un protestatar târât pe jos au scos mii de oameni din case, în cea mai importantă revoltă civică a Albaniei din ultimii ani.
Din 31 mai, mii de albanezi se adună în fiecare seară la Tirana și cântă la unison: „Rama, demisionează”. Cântecul a devenit simbol al unității pentru toți cei care ies în stradă zilnic, convinși că prim-ministrul Edi Rama și-a pierdut legitimitatea. În fiecare seară, protestatarii își promit unii altora că mâine vor fi mai mulți.
Eu sunt pe balcon la București, cu notițe, telefon, un pahar cu apă și laptopul – cerul albastru deschis îmi amintește de acasă, de Albania. Mă gândesc la „One Way Street”, eseul filosofului german Walter Benjamin: anumite suprafețe și obiecte invită anumite gânduri, pentru că ideile sunt înrădăcinate în lucruri, locuri și gesturi. Tocmai am terminat conversația cu mama și bunica mea, care sunt în Albania și urmăresc la televizor protestele în direct. Se culcă și se trezesc cu gândul la un viitor mai bun și la proteste ca proces transformativ. Vocile le sunt pline de extaz și uimire – sunt copleșite de curajul oamenilor. În orașul mai periferic în care locuiesc ele, unde guvernul, Partidul Socialist și premierul Rama se bucură de un sprijin foarte mare, acest curaj încă nu s-a întrupat într-o masă protestatară. Cu toate astea, ele văd speranță. Protestele le-au risipit îndoielile din trecut, când manifestațiile de stradă erau organizate în scopuri partizane și degenerau în violență.
„Când o mișcare devine violentă, parcă se murdărește”, zicea mama pe-atunci.
Dar acest început de revoluție socială denumit Revoluția Flamingo i-a schimbat mamei radical modul în care se raportează la protestele din Albania. Ele îi transmit grijă, înțelegere și solidaritate între cetățeni, chiar dacă, poate paradoxal, ura față de clasa politică e cea care îi unește să strige împotriva lui Edi Rama și a lui Sali Berisha, liderul etern al opoziției.
Edi Rama este premierul Albaniei încă din 2013. Figură cu imagine internațională bună, politician, pictor și scriitor, Rama este pro-UE, dar intern e contestat pentru corupție, clientelism și monopol politic, pe care unii analiști îl descriu drept autocrație.
Sali Berisha este fost președinte și premier al Albaniei. Este un lider istoric al opoziției, iar acuzațiile de corupție împotriva sa îl asociază cu „politica veche”, pe care protestele actuale o resping.
Puterea politică există doar prin voința și consimțământul cetățenilor. Atunci când aceștia își retrag sprijinul și recunoașterea, liderii politici, guvernele sau, în cazul Albaniei, o întreagă clasă politică, își pierd puterea și legitimitatea. Concetățenii mei descoperă în aceste zile o politică pe care nu au mai practicat-o până acum – una radicală, profund personală, dar și colectivă. Ieșind zi de zi în stradă, se manifestă ca subiecți care se conectează la nodurile rezistenței; nu armonizat, ci în serii de noduri împotriva dominanței sistemice și a concentrării de putere.
Dar cum ajunge o societate aparent apatică, așa cum a părut până acum cea din Albania, să respingă nedreptatea și să ceară revoluție?
„Fronturi conduse de femei și fete, care nu s-au temut nici de poliție, nici de aroganța concesionarilor"
La sfârșitul lunii ianuarie a acestui an, un lung convoi de SUV-uri negre a rupt liniștea Zvërnecului, un sătuc de pe coasta Adriaticii, iar ofițerii de securitate le-au interzis localnicilor să-și părăsească casele. Fiica președintelui Statelor Unite, Ivanka Trump, însoțită de o suită de arhitecți, oameni de afaceri și premierul Edi Rama, a vizitat mănăstirea bizantină Sfânta Maria, situată pe o insuliță în mijlocul lagunei.
„Eram pe barca unui prieten și ne-am oprit să înotăm”, povestește Ivanka Trump. „Practic, așa am găsit-o [insula Sazan, n.r.]. Am înotat până la insule. Am făcut o drumeție desculți, până în vârf, și am fost pur și simplu captivați.” Așa își descrie Ivanka Trump proiectul albanez, dezvoltat împreună cu soțul ei, Jared Kushner – o investiție aproape personală, „nu doar o afacere”. În termeni concreți, planul asociat familiei Trump-Kushner înseamnă un resort de lux estimat la circa 1,4 miliarde de euro, întins între insula Sazan și zona de coastă Zvërnec/Pishë Poro, lângă peisajul protejat Vjosa-Nartë.
Pentru a înțelege miza investiției, trebuie să înțelegem trei locuri apropiate pe harta Albaniei: Pishë Poro-Nartë, Zvërnec și Sazan, care s-au suprapus într-un singur nod de conflict.
Pishë Poro-Nartë face parte din Peisajului Protejat Vjosa-Nartë, una dintre ultimele fâșii de coastă sălbatică din Europa Mediteraneană, habitat pentru peste 200 de specii precum broasca țestoasă, foca monahală mediteraneană, pelicani și flamingo – pasărea care astăzi dă numele mișcării de protest din Albania, care a întrerupt visele colonialiste ale lui Kushner și Trump.
Zvërnec este zona lagunară adiacentă Pishë Poro-Nartë. Include Mănăstirea Zvërnec, un monument istoric aflat pe o insuliță în mijlocul apei, și constituie practic continuarea ecologică a lagunei Nartë.
Sazan este o insulă militară, parțial vizitabilă. Face parte din Parcul Național Sazan-Karaburun, singurul parc național marin și terestru al țării. Rămâne o alegorie a Albaniei post-dictatoriale – înarmată și izolată, un punct strategic unde dictatorul albanez Enver Hodja (care a condus țara din 1944 până la moartea sa în 1985) aștepta o invazie care nu a mai venit niciodată. Ironic, invazia pe care o aștepta a venit într-o formă diferită, mascată sub promisiunea dezvoltării.
În 2004, guvernul albanez a acordat regiunii Vjosa–Nartë statutul de peisaj protejat, consolidat ulterior prin Legea Zonelor Protejate din 2017. Însă legea a fost modificată în 2024, slăbind restricțiile de lungă durată privind construcțiile în interiorul acestor zone și ridicând îngrijorări că obiectivele de conservare erau subordonate intereselor private. În același an, publicația americană Bloomberg relata primele planuri ale Ivankăi Trump și ale lui Jared Kushner pentru un proiect turistic de lux în zonă. Amendamentele au introdus principiul că protecția zonei nu mai este absolută, ci negociată și condiționată de interesul investițional. Pe 28 ianuarie 2025, Consiliul Național al Teritoriului și Apei a aprobat oficial construcția proiectului printr-un proces decizional netransparent, desfășurat în mare măsură în afara scrutinului public (momentan ordinul nu se mai găsește online). Pishë Poro–Zvërnec a fost primul mare caz în care noua filosofie de investiții în Albania a fost testată în teren – rezultatul a fost că utilajele au apărut înainte de orice evaluare de impact asupra mediului, înainte de orice consultare publică și înainte chiar ca locuitorii din regiune să știe ce se va construi pe locurile în care trăiesc.
Apoi, în mai 2026, pe plajele din jurul Deltei Vjosë au apărut buldozerele care au început să smulgă pinii, să aplatizeze dunele și să deschidă drumuri de acces. Aproximativ 400 de hectare de coastă au fost împrejmuite cu sârmă ghimpată. Tot acest proces s-a desfășurat fără consultări publice cu cetățenii, fără vreun panou pe șantier.
Primul protest a început la Zvërnec pe 16 mai, când localnicii au aflat că zona este înconjurată de sârmă ghimpată și agenți de securitate. Apoi pe 30 mai, în timp ce cetățenii se adunaseră din nou pașnic în Zvërnec, au fost atacați de agenții de securitate privată ai grupului Kastrati, care au reținut violent unul dintre manifestanți, în timp ce poliția de stat a refuzat să intervină. Pentru mulți albanezi, imaginile cu un om târât pe nisip în timp ce poliția privea indiferentă au spus mai mult decât orice discurs oficial. Nu mai era vorba de un incident izolat de indiferență instituțională, ci de confirmarea că statul, în loc să-și protejeze cetățenii, alesese să-i abandoneze în favoarea intereselor private și politice. Din acel moment, ceea ce fusese o dispută locală despre un ecosistem protejat s-a transformat în altceva: furia interiorizată și apatia au lăsat locul unei acțiuni politice colective de regăsire a demnității. Oamenii nu s-au mai îndreptat spre instituțiile care eșuaseră față de ei atâta timp, ci s-au îndreptat unii spre ceilalți.
Protestele, care s-au extins rapid în mai toată Albania, sunt foarte bine organizate. La Tirana încep mereu la aceeași oră, 18:00 (în ultimele zile la 19:00, din cauza temperaturilor ridicate de vară), în fața guvernului, cu îndemnul zilnic adresat altora să se alăture cauzei comune. Pancartele ironizează politica veche, transformându-i pe liderii principali Rama și Berisha în caricaturi de meme-uri care transmit, pe lângă nemulțumire, un mesaj de ridiculizare a monopolului politic al celor două partide principale. Rama se referă la protestatari și la pancartele lor drept „meme-manie", dar ele nu fac altceva decât să reflecte absurdul unei puteri politice care pasează mingea guvernării într-o nesfârșită continuitate, care nu lasă să se întrevadă nicio schimbare.
„Mașinăria puterii este pusă în mișcare prin mecanismele deja cunoscute de relativizare și ridiculizare a mulțimii, iar cealaltă față a monedei este că iese la iveală misoginia, prin batjocura publică la adresa tinerelor care ies să protesteze”, explică cercetătoarea feministă Liri Kuçi într-un articol de opinie apărut în Reporter.al. A fost cazul când premierul Edi Rama a ironizat o influenceră, insinuând că fusta ei scurtă o face să pară proastă și că, de fapt, mulțimea vrea „să-i vadă pelicanii” (adică, în caz că nu v-ați prins, să vadă ce are sub fustă). Kuçi adaugă că sexismul lui Rama nu este o tactică prin care vrea să facă senzație sau un semn că premierul și-ar pierde controlul, ci este manifestarea fricii puterii patriarhale în fața faptului că rezistența de pe străzile Albaniei poartă tocmai chipul tinereții și al femeilor.
„În timp ce premierul încearcă să devalorizeze tinerele din piață prin bullying cibernetic, el se străduiește să acopere o realitate care îl arde mai tare”, continuă cercetătoarea. „Sunt tocmai femeile, ca Luçiana Koka în apărarea Rrjolli sau Brunela Mërtiri la Pishë-Poro Nartë, cele care s-au transformat în chipurile și axa centrală a acestei rezistențe, de la nord la sud. Fronturi conduse de femei și fete care nu s-au temut nici de poliție, nici de aroganța concesionarilor."
O* nu prea poate să participe fizic la proteste, deși le urmărește la televizor și online. Lucrează la o instituție publică și simte că locul ei de muncă este în pericol. Spune că ar putea fi ușor disponibilizată, pentru a fi înlocuită cu cineva din sistemul administrativ al Partidului Socialist – așa-numiții „patronajiști” (în albaneză: „patronazhista”), membri ai PS care a mențin baze de date neautorizate cu datele personale ale tuturor alegătorilor, în care le înregistrează preferințele politice.
„Mă emoționez de fiecare dată când văd copii mărșăluind alături de părinții lor, când se formează un cordon sanitar pentru a lăsa copiii să picteze pe străzi, în timp ce cetățenii trec în marș, când tinerii strâng deșeurile rămase în oraș după protest, de fiecare dată când apare o provocare din exteriorul protestului și este mereu neutralizată, când oamenii se ajută unii pe alții să se hidrateze, pentru că e cald afară. Tinerii arată că le pasă de viitorul țării, opunându-se unei dictaturi care era pe cale să se instaureze. Toată tinerețea mea s-a risipit într-o tranziție fără sfârșit. Mă bucur că răbdarea a ajuns în punctul în care nu se mai tolerează.”
Mario s-a întors recent în Albania, după ce și-a terminat studiile de master în Graz. Pentru el, decizia de a se alătura protestelor a fost foarte ușoară, pentru că implicarea în inițiative civice a fost dintotdeauna o parte importantă a vieții lui. Punctul de pornire pentru el au fost „imaginile în care gardienii privați îi târau pe cei pe care îi consider co-activiștii mei, în timp ce poliția privea ca la spectacol. Au trezit în mine o indignare și o revoltă profundă. Cu toate acestea, am venit până acum la fiecare protest și, pe măsură ce trec zilele, am început să înțeleg că protestul s-a transformat într-un fel de instituție, parte a cotidianului meu, la fel cum omul merge la școală, la muncă sau mănâncă dimineața. Îmi este greu să-mi imaginez ziua fără să fi trecut pe la protest, fie și pentru puțin timp. Nu dintr-un sentiment de datorie forțată, ci dintr-o interiorizare a protestului ca parte a identității mele.”
Kuçi explică că ceea ce se înfiripă pe stradă a redefinit sensul apartenenței.
„Este un nou colectiv politic. Să simți că aparții unui lucru comun, înconjurat de sute de mii de chipuri aparent necunoscute, zâmbind unii altora, în timp ce citesc pancartele și le explică copiilor semnificația scandărilor – marchează o ruptură profundă față de alienarea socială care ne-a fost impusă de-a lungul anilor. Acești oameni vorbesc un nou limbaj comunitar, producând un act radical de iubire față de țară sau, așa cum l-au numit în unanimitate în piață, «revoluție».”
O scurtă istorie a protestului în Albania
Gilda Hoxha, lector universitar și cercetătoare la Tirana, scrie în lucrarea ei „Dualitatea democratică prin putere și proteste în Albania” că protestele acolo sunt de două tipuri: top-down, organizate de partide politice de obicei în opoziție, care „privesc participarea civică ca instrument de legitimare a propriilor pretenții la putere”; și bottom-up – proteste „ca modalitate de a conecta politica la preocupările socio-economice concrete și de a consolida câștigurile democratice ale tranziției”.
Perioada de tranziție în Albania a fost marcată de o participare civică concentrată pe partide politice care dețineau resursele necesare pentru mobilizarea oamenilor, adică bani, spațiu media și logistică. Cum cultura alternativă a protestului era slabă, partidele s-au folosit de nevoile grupurilor sociale pentru a-și consolida puterea prin evenimente de protest și mitinguri de masă. Printre altele, merită menționate: greva foamei organizată de Partidul Socialist (PS) în 2010 împotriva Partidului Democratic (PD) și fenomenului denumit Dushk – o strategie folosită de partide pentru a manipula alocarea proporțională a locurilor în parlament; protestul notoriu și trist din 21 ianuarie 2011, organizat tot de PS, după mai multe scandaluri de corupție care implicau guvernul de atunci, în timpul căruia trei protestatari au fost omorâți de Garda Republicii; o serie de proteste violente organizate de PD în 2026, după cei 13 ani de guvernare ai PS și ai lui Edi Rama.
În toată această perioadă, explică Gilda Hoxha, a apărut „o nouă fază, marcată de creșterea unor proteste ancorate în agende și interese diverse, care ofereau alternative la mobilizarea de sus în jos”. Înființarea Organizației Politice (PO) în 2011 a marcat începutul unei noi ere a activismului în Albania. Fondată ca spațiu comun de dezbatere publică de către tineri activiști și profesori universitari, PO s-a ancorat în principii de stânga, precum dreptate socială, transformare socială radicală, egalitate și participare politică. În cei 12 ani de activitate, PO a contribuit la creșterea gradului de conștientizare, la facilitarea dezbaterii publice și la împuternicirea cetățenilor, inclusiv prin sprijin acordat înființării unor sindicate independente.
În această categorie de proteste bottom-up merită amintite protestele studenților din perioada 2018-2019, organizate după introducerea unei noi taxe pentru aceștia, ca parte a unei reforme mai ample, planificată pentru toate universitățile publice până în ianuarie 2020. Ca răspuns, o coaliție de studenți ai Universității din Tirana, susținută de Mișcarea pentru Universitate, a boicotat cursurile și a organizat un protest la Ministerul Educației. În trei zile, mișcarea a crescut la 10.000-15.000 de participanți din toată Albania. Protestul a continuat peste două luni, prin boicotarea activităților universitare și formularea pașnică a revendicărilor: emiterea de carnete de student, reducerea taxelor, îmbunătățirea infrastructurii căminelor și a calității predării și cercetării. Esențial este că protestele studențești s-au distanțat categoric de orice organizație politică, partid de opoziție sau lider cu influență publică. Comparate adesea cu protestele studențești din anii '90, ele au marcat o schimbare semnificativă în cultura protestului albanez, modificând percepțiile societății asupra manifestațiilor și procesului de luare a deciziilor cu impact social.
Cumva intenționat, nu am menționat până acum aceste prime mișcări care au deschis drumul Albaniei spre o țară democratică. Au fost inițiate tot inițiate de tineri și studenți, care, prin revolta lor din decembrie 1990, au adus în stradă nemulțumirile socio-economice și nivelul degradat de trai din țară. Protestul studențesc de atunci a primit sprijin din toată Albania, împotriva controlului exercitat de regimul totalitar asupra vieții cetățenilor. Revendicările lor inițiale, preponderent legate de condițiile vieții studențești, s-au transformat în cereri structurale: democrație și libertate.
Însă societatea albaneză post-dictatorială, într-o formă care nu a schimbat în totalitate structurile profunde ale vieții politice și sociale, a fost condamnată să-și privatizeze iluziile, după cum scrie filosoful german Peter Sloterdijk în cartea sa, Mânie și Timp. Când economia de comandă a cedat locul economiei de proprietate, banii au înlocuit limbajul ca principal mediu de schimb și organizare socială. Conform lui Sloterdijk, această mutație nu a fost doar economică, ci și psihologică: furia și mândria care animaseră rezistența față de comunism s-au transformat treptat în lăcomie, un impuls hrănit din sentimentul permanent al lipsei și al insuficienței. Nimic nu ilustrează mai bine această dinamică decât felul în care ideea că banii pot produce bani a fost primit în țările cu un trecut dictatorial ca o promisiune aproape mistică.
Teoria lui Sloterdijk are sens până aici, mai ales când știm motivele pentru care protestează astăzi albanezii de circa 20 de zile. De la schemele piramidale la concentrarea capitalului în mâna unor oligarhi, promisiunea mistică s-a dovedit a fi o minciună structurală. Sistemul monetarist nu eșuează doar din cauza unor oameni cu moralitate dubioasă sau a unor guverne corupte, ci pentru că sistemul social și economic este construit în așa fel încât picăturile capitaliste să nu cadă niciodată pe toți cetățenii. În Albania, acest eșec structural s-a suprapus peste o societate deja epuizată de decenii de lipsă, producând o formă particulară de nedreptate – una în care emigrația masivă, corupția și decalajul economic nu mai sunt percepute ca fenomene scandaloase, ci ca regulă firească a societății. Acestea au fost normalizate, până când răbdarea infinită, sau ceea ce Sloterdijk numește interiorizarea furiei, a găsit în sfârșit o formă și un moment de a se externaliza și de a căuta schimbarea. Sau, cum strigă protestatarii pe străzile din Tirana, din toată țara, din diaspora, de oriunde există albanezi care își poartă cu ei idealurile politice: „Revoluție”, „Albanie Nouă”.
„Oamenii au tras concluzii din pedepsele propriei istorii”
Ce este, așadar, Revoluția Flamingo? Sociologa și politologa americană Theda Skocpol definește revoluțiile sociale drept transformări rapide și fundamentale ale structurilor de stat și de clasă ale unei societăți, însoțite și parțial realizate prin revolte de clasă venite de jos. Ceea ce le distinge de alte forme de conflict este tocmai coincidența dintre schimbarea structurală a societății și răsturnarea de clasă, dar și coincidența dintre transformarea politică și cea socială. Revoluțiile politice transformă structurile de stat, dar nu și pe cele sociale, și nu sunt neapărat însoțite de conflict de clasă.
Privită prin aceste criterii stricte, Revoluția Flamingo nu este încă o revoluție socială. Totuși, Skocpol subliniază că contextul social al unei revoluții nu este fix, ci mutabil. Revoluțiile, în măsura în care reușesc, crează noi structuri de stat, iar contextul în care se desfășoară se poate transforma chiar înainte ca puterea să fie cucerită. Un exemplu ilustrativ ar putea fi Revoluția Iraniană din 1979, care a început cu proteste studențești răspândite, dar necoordonate, și care, în urma unor decese în rândul studenților, a fost transformată de Ayatollahul Khomeini într-o mișcare organizată de protest de mase, utilizând ca resursă o rețea de instituții religioase preexistente. Revoluția Flamingo nu dispune deocamdată de un astfel de catalizator organizațional. Însă frica legată de ce va urma după proteste există. Cercetătoarea Liri Kuçi are un răspuns curajos:
„Această (frică, n.a.) ne readuce la blocajul inițial al discursului public. Frica că după răsturnare urmează prăpastia, care este la fel de falsă ca și promisiunile celor care o alimentează. Răspunsul care părea să se coacă în fiecare zi la protest marchează cea mai mare schimbare mentală a acestor ani: «Pleacă odată, că ne descurcăm noi!»
Important este că, oricine va veni mâine, fie un guvern tehnocrat, partide noi, un partid reformat sau o inițiativă post-revoluție, nu va găsi un câmp cu flori. Dimpotrivă, acest exercițiu democratic și demonstrație de rezistență populară închide ușa epocii delegării puterii în alb. Oamenii s-au trezit și sunt mai maturi, au învățat din experiența emigrării, au văzut alte culturi, au acumulat expertiză și, inevitabil, au tras concluzii din pedepsele propriei istorii.”
Pentru Mario este importantă schimbarea radicală a clasei politice vechi și a modelului consacrat de a face politică în Albania, dar este importantă și speranța.
„În această perioadă, speranța a câștigat în fața cinismului, iar împuternicirea colectivă a câștigat în fața individualismului îngust. Oamenii simt colectivitatea și un scop mai înalt. De aceea, poate trăiesc una dintre cele mai frumoase senzații din viața mea – speranță pentru Albania și pentru mine, în același timp. Pentru prima dată mă gândesc că poate merită să trăiesc în Albania și să nu plec, așa cum era planul inițial. În acest sens, acțiunea și speranța sunt profund legate, nu ca un cerc vicios, ci ca unul consolidant, în sensul bun al cuvântului.”
Pentru el, cuvântul „revoluție” merită strigat cu curaj, pentru că „reflectă atât aspirațiile oamenilor pentru viitor, cât și nemulțumirea profundă față de status quo. Vrem democrație funcțională, vrem combaterea corupției, vrem un stat social care să aibă grijă de toți și să ofere servicii nu doar oligarhilor, celor de la putere și cartelurilor de crimă organizată. Vrem educație de calitate și o viață cultural-artistică care să facă traiul în Albania cât mai bun pentru tineri și nu numai.”
Șansele ca premierul Rama și guvernul său să demisioneze sunt slabe, mai ales pentru că acesta și-a consolidat o imagine foarte bună pe plan internațional. Chiar și Marta Kos, Comisara Europeană pentru Extindere, a declarat într-o conferință de presă că a primit „asigurări din partea guvernului albanez că va fi realizată o evaluare completă a impactului asupra mediului și vor fi respectate standardele europene de mediu”. Iar Parlamentul European a cerut un moratoriu al construcțiilor în zonele protejate din Albania și abrogarea amendamentelor din 2024 la Legea Zonelor Protejate, dar a respins versiunea mai fermă a textului, care numea explicit proiectul asociat lui Jared Kushner și cerea o anchetă a Parchetului Special din Albania, inclusiv asupra violențelor împotriva protestatarilor. Rama a publicat imediat pe Facebook rezoluția adoptată de Parlamentul European, prezentând-o drept o validare a poziției sale, omițând că același text îi cere oprirea construcțiilor în zonele protejate. A declarat că Zvërnec va fi protejat și că dezvoltarea va respecta standardele de mediu europene, fără a oferi nicio garanție concretă sau vreun calendar. Gestul rezumă întreaga sa tactică: să preia narațiunea adversarului și să o transforme în victorie proprie.
În cazul Revoluției Flamingo, Premierul Rama a ales să respingă optimismul cetățenilor și să definească protestele drept un război hibrid împotriva dezvoltării. Conform acestuia, „războiul” este cauzat fie de greci – care nu ar vrea ca Albania, pe care el o numește „prințesa mării Mediterane" într-o postare pe Facebook, să devină competitivă turistic; fie de iranieni – inamicii de serviciu, învinuiți pentru tot ce nu merge bine în țară; și/sau de protestatari naționaliști și ignoranți – deși naționalismul devine brusc acceptabil atunci când Rama îl folosește în scopuri electorale.
Dar protestatarii nu sunt împotriva dezvoltării și a investițiilor, ci împotriva unei dezvoltări gândite exclusiv pentru clasa socială foarte restrânsă a celor mai bogați, care împinge nevoile cetățenilor la margine și respinge orice contestație. Aceste proteste nu sunt doar despre păsări al căror habitat riscă să fie distrus pentru a le permite unora să „dezvolte” prin excludere. Flamingo-ul este un simbol pentru toți cetățenii care au plătit un preț foarte mare pentru o dezvoltare înțeleasă exclusiv în termenii clasei politice actuale. Așa cum albanezii au fost nevoiți să emigreze masiv pentru că țara lor nu le mai oferea un viitor, la fel ar fi condamnate și păsările flamingo să dispară, pentru că spațiul în care au trăit dintotdeauna a fost vândut.
Nota autoarei asupra citatului din titlu: Este o traducere simplă a sloganului repetat de protestatari pentru a chema oamenii la proteste. De obicei, este urmat de îndemnul „Nu mai stați la cafenele, veniți cu noi". Numărul protestatarilor este important pentru a demonstra unitatea în jurul cauzei și pentru a arăta că se opun unei elite politice despre care simt că i-a abandonat.
* Am menționat doar inițiala prenumelui, pentru că respondenta a dorit să-și păstreze anonimatul.
Fotografii de Blendi Diveroli
