În Franța, o generație s-a ridicat împotriva unui sistem inegal de învățământ și a unui guvern care răspunde protestelor prin forță. Revolta liceenilor, care s-a întins din suburbiile sărace ale Parisului până în fața Palatului Élysée și-n tot restul țării, s-a transformat într-o luptă împotriva sărăciei, rasismului, violențelor poliției și, nu în ultimul rând, a ascensiunii extremei drepte. Tinerii spun că n-au de gând să renunțe.
E 30 septembrie. Mașina de poliție accelerează brusc. Derapează în fața porții liceului, ca într-o urmărire dintr-un film de acțiune. Doi polițiști masivi coboară în fugă, trântind portierele. Urmează să aresteze niște jefuitori de bănci? Nu. Ținta lor este Kevin, un adolescent de cincisprezece ani, firav, îmbrăcat într-un hanorac cu glugă. Directoarea liceului îl indică cu degetul. Polițiștii îl trântesc de grilaj. Tânărul cade cu fața la pământ. Are sânge pe față. Polițiștii îi pun cătușele.
Crima lui? Mutase un tomberon din fața blocului vecin până la poarta liceului său din Bagnolet, în regiunea pariziană, pentru a bloca intrarea.
La fel ca el, peste 8.000 de tineri au fost arestați de la începutul mișcării liceenilor, pe 18 septembrie. Represiunea s-a abătut asupra protestatarilor care cereau condiții mai bune de învățământ: mai mulți profesori, clădiri în stare mai bună și un sistem mai echitabil de admitere la universitate. (Parcoursup, platforma națională de înscriere în învățământul superior, centralizează candidaturile, însă selecția făcută de instituțiile de învățământ este criticată pentru lipsa de transparență.)
Mișcarea a început în Seine-Saint-Denis, departamentul cu numărul administrativ 93, care cuprinde o parte din suburbiile Parisului și e cel mai sărac din Franța metropolitană. Doi locuitori din trei de acolo sunt imigranți sau descendenți direcți ai imigranților.
M-am dus la liceul Hénаff, aproape de casa mea, în Bagnolet, pe 30 septmbrie, a doua zi de blocade. Când am ajuns, la șase și jumătate dimineața, un grup de tineri ridicaseră tomberoanele și se pregăteau să blocheze intrarea. Tensiunea era deja intensă. Dar și bucuria. Tinerii alergau în toate direcțiile.
Mișcarea a început în Seine-Saint-Denis, departamentul cu numărul administrativ 93, care cuprinde o parte din suburbiile Parisului și e cel mai sărac din Franța metropolitană. Doi locuitori din trei de acolo sunt imigranți sau descendenți direcți ai imigranților.
Polițiștii au venit și-au plecat, depășiți de numărul blocadelor. De fiecare dată când apăreau, furia mulțimii se întețea. Cu o zi înainte, imaginile unui tânăr cu maxilarul zdrobit de o grenadă lansată de la mică distanță, o acțiune interzisă, într-un liceu din Saint-Ouen-l’Aumône, circulaseră pe TikTok. La Hénаff, unii elevi nu ezită să le răspundă polițiștilor cu salve de artificii.
„Vor fi abuzuri pentru că suntem negri și arabi. În liceele din Paris nu s-a întâmplat nimic!”, strigă la megafon Naïma, cocoțată pe un munte de tomberoane. „Au existat cazuri de viol în licee despre care nu vorbește nimeni, în timp ce o fată care decide să poarte vălul este arestată pe motiv că poartă o ținută religioasă. E șocant pentru noi cât de mult se vorbește despre religie, când există atâtea lucruri mult mai importante.”
Sentimentul general al protestatarilor e că sunt tratați ca niște cetățeni de mâna a doua. Tinerii spun că știu deja ce îi așteaptă: un viitor de proletari. Femei de serviciu, muncitori, livratori. Odată cu ascensiunea extremei drepte, care se află la porțile puterii, simt că sunt arătați cu degetul. Sunt etichetați drept golani. În acest sistem, nu au niciun viitor.
Directorii și unii profesori susțin că majoritatea celor prezenți la proteste nu sunt elevi, ci huligani care nu mai merg la școală și au venit să provoace scandal. În realitate, vorbind cu tinerii, îmi dau seama că acționează la licee „în deplasare”. Nu blochează propriile școli, ci alt liceu din apropiere, pentru a evita să fie recunoscuți și sancționați.
În loc să stingă mișcarea prin teroare, intervenția poliției i-a radicalizat pe elevi. Sloganurile de pe pancarte sunt extrem de incisive:
„Nu ne trebuie gagic sau gagică, Ministerul Educației deja ne fute”
„Pe Louis al XVI-lea l-am decapitat. Putem să reluăm și cu Macron”
Când mă apropii de Éléonore, tânăra acceptă imediat să vorbească cu mine. O întreb dacă îi e frică de poliție. Răspunsul ei, însoțit de scandările colegilor, este tăios:
„Nu ne e frică de poliție, chiar dacă este violentă. Împreună putem recâștiga puterea. La început, voiam doar să ne exprimăm. Dar nimeni nu ne-a ascultat. Directoarea a chemat poliția. Noi voiam doar să ne cerem drepturile, dar dacă trebuie să ardem totul, vom arde totul.”
Asta și pare că fac. Elevii aprind un morman de tomberoane și, în curând, flăcările ling fațada liceului. Apoi dansează și cântă ironic, pe melodia unui celebru cântecel pentru copii:
„Arde, arde, pompieri, casa arde!”
Din departamentul 93, mișcarea s-a răspândit în ultimele luni toate liceele din Franța. A ajuns în zone rurale și în centrele marilor orașe, unde elevii celor mai prestigioase licee, precum Henri IV din Paris, își declară solidaritatea cu lupta celor defavorizați, în ciuda privilegiilor de care se bucură.
În fundal există o teamă profundă, împărtășită de întreaga generație tânără: ascensiunea partidului de extremă dreapta Rassemblement National, care ar putea câștiga alegerile din mai 2027, potrivit tuturor sondajelor. Un conflict între generații este pe cale să izbucnească. În timp ce peste 55% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani intenționează să voteze pentru Jean-Luc Mélenchon, candidatul stângii radicale, cei mai în vârstă se pregătesc să voteze în masă pentru candidata extremei drepte, Marine Le Pen. În rândul celor cu vârste între 50 și 64 de ani, aceasta are 44% din intențiile de vot.
În fața revendicărilor tinerilor, statul are un singur răspuns: poliție, poliție, poliție. În primele trei săptămâni ale mișcării, guvernul francez a refuzat orice dialog și s-a limitat să califice blocadele drept „violențe urbane”.
Polițiștii au încercat să se infiltreze în grupurile de Snapchat prin care tinerii se organizează. Au făcut-o imitând, cu multă stângăcie, un presupus „limbaj al tinerilor”, amestecat cu expresii arabe. De atunci, capturile de ecran ale acestor încercări jalnice circulă printre tineri și stârnesc hohote de râs. Una dintre fraze a rămas celebră: „Bismillah, c’est les ténèbres” – „Bismillah, începe întunericul”
Într-un timp foarte scurt, expresia a devenit deviza unei generații, un amestec de ironie și promisiune de furtună, alături de celebra replică din Hunger Games, afișată pe numeroase pancarte de la proteste:
„If we burn, you burn with us”
În fiecare dimineață între 30 septembrie și 13 octombrie merg în fața liceului, trezindu-mă în zori cu teama că acești copii ar putea fi victime ale violenței. La fel ca mine, profesori, părinți, jurnaliști și aleși locali încearcă să intervină.
Din toate colțurile Franței curg imagini înfiorătoare de la protestele tinerilor. La Lens, un licean și-a pierdut o mână în urma exploziei unei grenade. La Dunkerque, mașini de teren 4x4 ale poliției se năpustesc asupra mulțimii de copii. La Belfort, un ofițer este filmat în timp ce ține capul unui elev în apa unui pârâu, înainte de a fi bătut la rândul său de o mulțime de liceeni revoltați.
Polițiștii acționează fără niciun control. Îi țintesc pe elevi cu flash-ball, arme cu letalitate redusă, rezervate inițial infractorilor violenți, care au provocat zeci de mutilări în timpul mișcărilor sociale din ultimii ani. Când elevii îi filmează, polițiștii recurg sistematic la intimidare, susținând că publicarea imaginilor lor pe rețelele sociale este interzisă prin lege. Ceea ce e fals.
Elevii au învățat repede. Le cer polițiștilor să-și arate RIO, numărul de identificare pe care ar trebui să-l poarte permanent la vedere. În una dintre zilele în care merg la protest văd cum un polițist mai în vârstă își pierde cumpătul când e abordat de protestatari:
„Du-te dracului și pune mâna pe carte înainte să vii să mă bați la cap!”
Enzo, în vârstă de 16 ani, de la liceul Paul Robert, din Les Lilas, lângă Bagnolet, are un chip copilăros, încadrat de bucle strânse, și e furios. Îmi mărturisește că a fost victima unor violențe sexuale. Polițiștii i-ar fi făcut palpat testiculele și apoi ar fi simulat că îi introduc bastonul în fund. După cum arată o anchetă a publicației de investigații Disclose, aproximativ cincisprezece protestatari spun că au fost victime ale unor violențe sexuale similare. Alții vorbesc despre acte de tortură în arest: au fost dezbrăcați, privați de apă și de mâncare, apoi bătuți pentru a mărturisi diverse infracțiuni.
Departe de a-l reduce la tăcere, experiența l-a radicalizat pe Enzo și l-a împins pe un drum revoluționar:
„Când suntem pașnici, ne-o trag. Atunci, mai bine să nu mai fim pașnici.”
17 octombrie: sfârșitul epocii contemporane
Pe acest teren exploziv începe să circule o dată misterioasă: 17 octombrie. Pe rețelele sociale, în special pe TikTok, fenomenul ia amploare. Se vorbește despre data de 17 într-un mod ezoteric, însoțit de avertismente categorice și criptice:
„17 octombrie: sfârșitul epocii contemporane.”
„Pe 17 octombrie, băieți, dacă nu sunteți pregătiți să mergeți pe front, mai bine nu ieșiți!”
„Pe 17 octombrie va fi ca în GTA.”
Data de 17 octombrie poartă și promisiunea unei reveniri, repetată de multe ori, dar niciodată împlinită: întoarcerea Vestelor Galbene, mișcarea de protest izbucnită în 2018 împotriva scumpirii carburanților și transformată ulterior într-o revoltă mai amplă împotriva inegalităților sociale din Franța. De la mișcarea de-atunci, Vestele Galbene simbolizează revolta. Sunt cel mai apropiat lucru de o revoluție pe care l-a cunoscut Franța concret în istoria ei recentă. O izbucnire de furie. Nimeni nu a uitat zilele insurecționale din decembrie 2018, când elicopterul lui Emmanuel Macron era pregătit să decoleze pentru a-l scoate din calea mulțimilor care se apropiau de Palatul Élysée, sediul președinției.
De data asta, e vorba de Vestele Galbene 2.0. Simbolul vestei, purtată odinioară de proletariatul alb din orașele mici, a fost preluat masiv de tineri, adesea din suburbii și proveniți din familii de imigranți. Ce au în comun este că și ei protestează împotriva scumpirii vieții și a sărăcirii.
De la începutul mandatului lui Emmanuel Macron, rata sărăciei în Franța a crescut cu 12%, în timp ce averile miliardarilor francezi s-a dublat. Serviciile publice – spitalele și sistemul de educație – care asigurau un nivel minim de confort al vieții, își văd bugetele reduse de la an la an și multe se află într-o stare de degradare avansată.
Liceenii, cărora li s-au alăturat studenți evacuați cu forța din Sorbona de către trupele CRS (unități ale poliției franceze specializate în menținerea ordinii publice), încălcând o tradiție seculară potrivit căreia forțele de ordine nu trebuie să intre în universități, promiseseră că vor rezista până pe 17 octombrie. În acea zi i-au chemat pe cei mai în vârstă să li se alăture și să preia ștafeta luptei. Dar, în ciuda popularității apelurilor, incertitudinea a persistat înainte de data anunțată. Nimeni nu părea să știe cu adevărat ce se va întâmpla atunci. Va fi un foc de paie, un eșec? Sau, așa cum sperau liceenii precum Naïma, care nu voiau să „mai meargă la orele de istorie, ci să facă istorie”, avea să devină o zi istorică?
O zi în afara timpului
17 octombrie, seara. Soarele apune peste Pont de la Concorde, podul care duce spre Parlament. De aici, urmărind cursul Senei, se văd coloane dense de fum ridicându-se din toate părțile. Ai impresia că tot Parisul este în flăcări. Începând de la ora 12, poliția a pierdut controlul asupra orașului.
Și asta în ciuda celor 22.000 de grenade lansate în întreaga Franță. Una la fiecare două secunde.
Marșul principal, incredibil de numeros, s-a destrămat rapid sub efectul gazelor lacrimogene. De atunci, grupuri mobile de cel mult câteva sute de persoane circulă prin tot Parisul. Sunt majoritar tineri, unii mascați, alții costumați în Napoleon, dinozauri sau Batman. În jurul tomberoanelor incendiate au loc așa numite „dueluri de aură”. Steaguri One Piece, inspirate de celebra serie manga japoneză și, potrivit unui puști cu care vorbesc, simboluri al „nesupunerii și libertății popoarelor”, flutură alături de steagurile franceze, pe baricadele alcătuite din garduri metalice, tomberoane și biciclete, legate cu coliere de plastic și incendiate pentru a încetini înaintarea poliției.
O particularitate franceză: în țara extrem de centralizată, toate centrele puterii sunt concentrate în partea de vest a Parisului, într-o zonă de doar câțiva kilometri pătrați. Palatul Élysée, ministerele, ambasadele, marile hoteluri, magazinele de lux, locurile de întâlnire ale marilor patroni – toate se află în același loc. De obicei, manifestațiile au loc în estul Parisului, evitând cu grijă aceste zone sensibile. Dar astăzi, în ciuda interdicțiilor prefecturii, manifestanții au decis să se îndrepte într-acolo.
De la ora 17, circulă un singur îndemn: „La Élysée!” Grupuri pestrițe se formează și se risipesc, apropiindu-se la câteva zeci de metri de Palat, de unde sunt respinse în ultimul moment de grenadele trase de jandarmii staționați în fața sa.
E haos. În apropierea Champs-Élysées, vitrinele magazinelor de lux se sparg una câte una. O echipă de circa treizeci de agenți de securitate privată, mobilizată în grabă, încearcă să împiedice distrugerile în fața magazinlor Dior. După ce vitrinele sunt sparte, tinerii se înfruptă din bijuteriile de lux și pantofii de designer. În frenezia lor se simte o dorință evidentă de răzbunare.
Unii jefuiesc supermarketurile. Aruncă produsele furate pe trotuar pentru a le împărți. Un om fără adăpost, care dormea acolo, se trezește înconjurat de sacoșe cu alimente aduse de cei care tocmai au spart magazinele.
Pentru o clipă, simt o satisfacție stranie și amețitoare: mărfurile nu mai valorează nimic. Ceva s-a răsturnat.
Mă întâlnesc cu patru fete de la liceul Hénаff. Și-a ales fiecare câte o pereche de adidași pe măsura ei. O singură cutie de persoană, ca și cum un soi de reținere le-ar fi împiedicat să ia mai mult.
Apar personaje absurde. Un bărbat plimbă pe bicicletă o boxă XXL din care răsună melodii rap și cântece vechi de Charles Aznavour. Grupuri de tineri îl urmează dansând. Din când în când, poliția apare și aruncă la întâmplare câte o grenadă mutilantă. Trec la câțiva metri de o explozie care aproape că-mi distruge piciorul și zgomotul ei de 130 de decibeli mă lasă amețit. Degeaba: oamenii se împrăștie, apoi se adună din nou, câteva străzi mai încolo. 17 octombrie este revolta supremă.
La Madeleine, un restaurant de lux continuă să-și servească clienții, care se prefac că nu văd hoardele de oameni mascați din spatele vitrinelor. Vecinătatea asta are ceva suprarealist. Un tânăr se apropie și privește meniul: mai multe feluri de mâncare costă peste o sută de euro. Când mă apropii de el, mă măsoară din cap până-n picioare, constată că am peste treizeci de ani și mă întreabă dacă nu pot să-i găsesc un stagiu într-o agenție imobiliară. Apoi îmi explică că vine dintr-o suburbie îndepărtată. Pentru el, Parisul este o altă lume. Aproape că nu ajunge niciodată aici. Continuă:
„Mă roade faptul că ei se îndoapă în halul ăsta, în timp ce mama își rupe spatele făcând curățenie și nici măcar nu are bani să ne cumpere haine.”
Când ziua se încheie, foarte târziu, pavajul din Place de la République, prin care mă întorc spre casă, este complet smuls. La fiecare cincizeci de metri se înalță baricade încă fumegânde. N-am mai văzut niciodată așa ceva.
Mă opresc la un kebab care a rămas deschis. Televizorul este pornit pe canalul de știri CNews, deținut de un miliardar de extremă dreaptă, care și-a făcut averea din afaceri în Africa, Vincent Bolloré. În platou, un comentator vorbește despre un „haos insuportabil”. În spatele lui, ecranele transmit numai imagini cu flăcări, lăsând impresia unui Paris transformat în iad.
Și totuși, pentru câteva ore, eu m-am simțit într-un fel de paradis straniu.
Violență, da, dar a cui violență?
A doua zi, televiziunile difuzează în buclă imaginile câtorva magazine mici jefuite, precum băcănia pakistanezului care „a pierdut totul peste noapte” și pentru care se organizează o strângere de fonduri. În Place de la République, locuitorii exasperați coboară să facă singuri curățenie și vorbesc despre „scene de război”.
După mine, sunt ipocriți: oamenii din clasele înstărite îi lasă pe oamenii străzii să moară în fața caselor lor fără să clipească, dar o vitrină spartă li se pare o ofensă de neiertat. Spargerea unei vitrine îi șochează mult mai mult decât imaginile cu zecile de liceeni mutilați. Morala s-a răsturnat: bunurile materiale sunt considerate mai de preț decât viața omenească.
Ca să-i ironizeze, tinerii circulă meme cu mesajul: „Susținere pentru familiile vitrinelor”. Spre deosebire de protestatarii mutilați, vitrinele nu au nici familie, nici sentimente, nici capacitatea de a simți durerea.
Cum am ajuns la această furie, care duce la distrugeri de o asemenea amploare?
Franța a fost întotdeauna o țară a manifestațiilor. În trecut, când ieșeau mulți oameni în stradă, guvernul dădea înapoi. Așa funcționa jocul. Nu mai e cazul. De zece ani, Emmanuel Macron a ignorat cu desăvârșire toate mișcările sociale care i-au contestat deciziile. Manifestațiile împotriva reformei pensiilor, care prevedea creșterea vârstei legale de pensionare de la 62 la 64 de ani, au adunat milioane de oameni, într-un protest pașnic. Degeaba: legea a fost impusă cu forța. Doar Vestele Galbene, după ce au incendiat Parisul bogaților, au primit câteva firimituri: o sută de euro în plus la salariul minim.
Mai mulți manifestanți cu care-am vorbit împărtășesc convingerea că, pentru a fi ascultat, trebuie să inspiri teamă. Doar violența mai funcționează.
Când văd, a doua zi după marile proteste pariziene, pe 18 octombrie, zeci de tineri năpustindu-se asupra unui magazin Franprix și ieșind de acolo cu pachete de carne sau absorbante, simt tristețe și rușine. Până acum nu mi-am dat seama cât de greu le e. Pentru că gesturile lor sunt consecința sărăciei. Nu jefuiești un supermarket când ai bani din belșug și nici n-o faci de plăcere.
În marș spre dictatură
În săptămâna care urmează, mișcarea nu primește niciun răspuns la revendicările tinerilor: educație mai bună și mase populare mai puțin sărace. Guvernul vorbește numai despre ordine.
Văd în direct cum Franța alunecă spre un regim autoritar, asemănător celor ale lui Erdogan sau Viktor Orban. Amețit de cele întâmplate, la sfârșitul săptămânii notez pe o foaie tot ce s-a petrecut. Paradoxal, îmi face bine și mă ajută să-mi revin. Să-mi trag sufletul în fața avalanșei de evenimente. Să nu cedez în fața strategiei de șoc.
- Legislația care altfel vizează criminalitatea organizată este folosită pentru a ține manifestanții în arest preventiv timp de peste 72 de ore.
- În toate orașele Franței sunt instituite interdicții de circulație pe timpul nopții.
- Manifestațiile sunt interzise, președintele Macron declarând că acestea „nu sunt legitime”.
- Peste 300 de persoane sunt încarcerate, uneori fără dovezi. Un bărbat primește patru luni de închisoare cu executare pentru că a ridicat o cutie de lapte praf pentru sugari din fața unei farmacii jefuite.
- Persoanelor condamnate li se retrage temporar dreptul de vot.
- Angajatorii manifestanților arestați sunt informați de procurori, chiar și în lipsa unei condamnări.
- Președintele Senatului, Gérard Larcher, cere public interzicerea partidului politic de stânga La France insoumise (LFI).
- O lege, inspirată direct din regimul mussolinian, prevede ca manifestanții prezenți la o adunare publică să plătească pentru distrugerile provocate de alte persoane, chiar dacă nu se fac responsabili de ele, doar pentru că s-au aflat la fața locului. Legea este adoptată de Senat cu o largă majoritate.
- Prim-ministrul Sébastien Lecornu le cere operatorilor să fie pregătiți să întrerupă internetul dacă statul le-o cere. Convoacă la minister reprezentanții platformelor Meta, TikTok și Snapchat, iar apoi, brusc, de pe o zi pe alta, algoritmii încep să ascundă imaginile de la manifestații și reduc drastic distribuirea postărilor favorabile mișcării sociale.
- În fiecare noapte, un elicopter survolează Place de la République, luminând străzile cu un reflector puternic.
- GIGN, RAID și unități speciale de poliție, destinate combaterii criminalității organizate, vor fi desfășurate în timpul manifestațiilor, anunță ministrul de Interne.
- Armata este mobilizată pentru a securiza instituțiile puterii.
- Măsuri rezervate luptei antiteroriste sunt folosite pentru a le interzice administrativ unor activiști să participe la manifestații, fără nicio hotărâre judecătorească prealabilă.
- La sfârșitul săptămânii, în suburbia pariziană Trappes, un bărbat radicalizat de extremă dreaptă trage asupra mulțimii, vizând în mod explicit persoanele de care par de origine străină. Un om e ucis în atac și alți cinci sunt răniți. Atacatorul declară că a acționat ca reacție la jafurile magazinelor.
Sâmbătă, 24 octombrie, toată lumea se teme să iasă la manifestație. Mergem cu inimile strânse, întrebându-ne ce ne așteaptă. Circulă o glumă, reluată pe pancarte:
„Sunt încă timid. Este prima mea dictatură.”
Și totuși... Sâmbătă, o mulțime imensă și pașnică, care se întinde cât vezi cu ochii, mărșăluiește la periferia Parisului, aproape pe șoseaua de centură. Centrul orașului a fost închis de poliție.
Între timp, mai adaug un punct pe lista mea:
15. Pe 24 octombrie, grupări de extremă dreaptă s-au coordonat cu poliția pentru a-i bate pe manifestanți, în mai multe orașe din Franța, precum Nisa, Rouen și Montpellier.
Atmosfera devine tot mai sumbră.
Revolta permanentă
Săptămânile trec. Manifestațiile continuă.
La Marsilia, pe 5 noiembrie, situația este instabilă, ca și cum mai e nevoie de foarte puțin ca o scânteie să aprindă totul. Vânzătorii de țigări la negru se amestecă printre manifestanții care iau pauză. În Place des Réformés, un tânăr se apleacă pentru a nu fi observat și reușește să dea un graffiti pe o mașină de poliție, în timp ce polițiștii se află chiar înăuntru. Comisara își dă seama și iese, strigându-i tânărului, care fuge râzând, că este „un împuțit”. Clienții de la o terasă, martori la scenă, izbucnesc și ei în râs. Ca reacție imediată, drept pedeapsă, o grenadă lacrimogenă e aruncată către ei. Strigătele „ACAB” – „All Cops Are Bastards” – răsună ca un strigăt de luptă.
Puțin mai departe, în fața comisariatului din Noailles, s-a format spontan o adunare în sprijinul celor arestați cu o zi înainte. La o sută de metri distanță, în fața liceului Thiers, un grup de fete cântă, însoțindu-și cântecul cu o coregrafie:
Cel mai bun mod de a lupta este tot al nostru:
Să ridicăm pietrele și să le aruncăm
Și să o luăm de la capăt.
În Portul Vechi, blindatele Centaure – 800.000 de euro bucata –, comandate în zeci de exemplare de stat după mișcarea Vestelor Galbene și pe care se poate monta o mitralieră, creează impresia unei stări de asediu. Unități de poliție patrulează, cu căștile pe cap și scuturile în față. Pe scurt, orașul mediteraneean, deosebit de cosmopolit și agitat de la începutul mișcării, pare în pragul revoltei.
Îl întâlnesc pe Matteo, în vârstă de 21 de ani, pe o baricadă care blochează un bulevard. În depărtare vedem cum se apropie un cordon de polițiști. Tocmai încep să-i pun întrebări când gazele lacrimogene ne inundă. Mă sufoc. Se pare că autoritățile au mărit doza. Nu mi-am simțit niciodată plămânii arzând atât de tare.
Pe 17 octombrie, un bărbat, Christophe, a murit într-un nor de gaze lacrimogene. Guvernul vorbește despre un stop cardiac, dar familia sa, care afirmă că acesta nu avea probleme de sănătate, cere o autopsie aprofundată. Uneori, încerc să privesc actualele proteste de la ceva distanță. În Franța, folosirea gazelor pentru a menține ordinea publică nu e un fapt excepțional. Este rutină la aproape fiecare manifestație.
Când gazele se risipesc și, în sfârșit, terminăm de tușit și de scuipat, pot să reiau conversația cu Matteo. Este în formare profesională, dar nu reușește să-și găsească un stagiu. Îl întreb pentru ce luptă. Îmi răspunde: pentru tot.
Pentru tot?
„Da, pentru tot”, îmi răspunde. „Împotriva capitalismului care distruge planeta, împotriva întregului sistem nenorocit, împotriva urii, rasismului, distrugerii vieții, acaparării resurselor de către ultra-bogați...”
Și ce aștepți de la guvern?
„Nimic. Știu că nu vor da înapoi. Nu vor răspunde niciuneia dintre revendicările noastre. Vor trimite întotdeauna poliția după noi.”
Totul și nimic.
Atunci la ce bun să lupți? Din nihilism? Din disperare? Între o revoltă care se radicalizează și un guvern înțepenit în doctrina austerității și politici neoliberale, pozițiile se blochează. Autoritățile mizează pe uzura protestatarilor, dar aceasta nu pare să se producă. Mă întreb care ar putea fi deznodământul revoltei.
„Nu lupt din disperare”, mă contrazice Mateo, în timp ce urmărește cu privirea polițiștii din spatele lui. „Lupt pentru ca vântul să se schimbe și ideile noastre să devină dominante.”
În ultimele săptămâni, sentimentul lui Matteo se răspândește. Corinne, o infirmieră în vârstă de 53 de ani care poartă vesta galbenă și îi însoțește pe tineri, pe care îi consideră „extraordinari, îmi dau lacrimile când îi văd”. Împărtășește aceeași convingere:
„Ori ei, ori noi. Fie țara alunecă spre extrema dreaptă și ură, fie ne recâștigăm puterea.”
Furia s-a transformat într-un front împotriva extremei drepte, în care mulți includ și actualul guvern, despre care spun că nu mai e de centru, ci de „extrem centru”. Adică seamănă cu extrema dreaptă ca două picături de apă și îi preia întocmai discursurile – despre „sălbăticirea societății” și teoria marii înlocuiri. Un guvern pe care unii îl cred capabil, în cele din urmă, să se alieze cu extrema dreaptă, când va veni momentul.
În Franța, cea mai mare parte a peisajului mediatic este controlată de miliardari, unii dintre ei de extremă dreaptă pe față, precum Vincent Bolloré, alții cu simpatii clar trumpiste, precum Bernard Arnault. Din punctul meu de vedere, pentru o bătălie de idei, singura soluție e o rezistență construită de jos în sus. Trebuie create condițiile, ca în Serbia sau Brazilia, pentru o schimbare prin vot, susținută însă de o luptă în stradă care să-i dea elan.
Mișcarea este un maraton început odată cu blocarea liceelor și care ar trebui să continue până la alegerile din aprilie 2027. Mie-mi pare un semnal de trezire, brutal și necesar, dat de generația Z, o generație extraordinar de inventivă, care a demonstrat o rezistență impresionantă în fața represiunii fără milă.
„Sunt niște idioți. Au vrut să-i terorizeze și uite că au creat o generație de revoluționari. Erau niște miei și i-au transformat în lupi”, spune cu mândrie Corinne, privind cu mâna la frunte o grenadă care coboară cu încetinitorul pe cerul albastru al Marsiliei. Când explodează, un grup de liceeni cu pumnii ridicați, care cântă La Marseillaise, abia dacă tresare.
Asta e o altă noutate a mișcării: drapelul francez și La Marseillaise, cândva abandonate de stânga și considerate apanajul naționaliștilor, sunt acum revendicate de generația Z și de mulți copii ai imigranților. Văd fete de origine africană purtând văluri, veste galbene și înfășurate în drapelul tricolor. Văd oameni costumați în Napoleon, fluturând un drapel palestinian pe o baricadă desprinsă parcă din Mizerabilii lui Victor Hugo. Extremei drepte îi este silă de acest amestec. Mie mi se pare frumos și plin de viață, purtător de viitor.
Mona, 16 ani, liceană la Marsilia, îi stropește pe toți cu Maalox, ca să le calmeze arsurile provocate de gazele lacrimogene.
„Închide ochii și deschide gura”, îmi spune, văzându-mi ochii înroșiți, înainte să mă stropească cu lichidul care oferă alinare.
Când o întreb de ce continuă lupta, îmi răspunde că e mândră de mișcarea care a contribuit la declanșarea ei.
„Unii profesori și părinți ne spuneau că suntem niște nimicuri, că suntem doar niște leneși care nu vor să muncească. Și uite unde am ajuns: acum suntem milioane în stradă. În Italia au început mișcarea datorită nouă. Și în Germania la fel. Întreaga lume se uită la noi!”
O întreb dacă are un mesaj pentru românii care vor citi articolul.
„Tinerii din întreaga lume trebuie să se ridice!”, îmi răspunde fără ezitare, înainte s-o ia la fugă din calea unei noi intervenții a poliției.
