În anii care s-au scurs de la lansarea lui, The Rocky Horror Picture Show (1975) a căpătat o aură de legendă: catalog satiric al ticurilor și obsesiilor pop culture, fantasmă hedonistă despre sexualități fluide, premoniție a punk-ului – filmul poate fi apucat din orice direcție fără teama epuizării. Nimic din toate astea nu ar fi fost posibil în lipsa protagonistului său de neuitat, interpretat de un tânăr aflat la debut. Formidabilul Tim Curry a murit acum câteva zile, la vârsta de optzeci de ani.
Un lucru e cert: a fost nevoie de un singur film – de câteva minute, de fapt – pentru ca Tim Curry să se impună drept icon memorabil al cinemaului. Personajul lui din The Rocky Horror Picture Show, Dr. Frank-N-Furter, e chintesența seventies: de la pornirile pansexuale și până la bruierea distincțiilor între genuri, pare un compozit de idei vagi născut în eprubeta unor laboranți silitori, care și-au pus în gând să emuleze Zeitgeist-ul. Miracolul e că funcționează: Frank nu e doar un clișeu umblător, și cu atât mai puțin o dovadă de „gândire critică”. Într-un expozeu care ia la mișto, rând pe rând fascinat, nostalgic și „isteț”, mai toată istoria culturii pop recente, asta e o bilă albă: uitându-și parcă detașarea cool, filmul devine, în persoana lui Frank, extraordinar de intens. Reușita, neîndoios, i se datorează întâi de toate lui Curry.
Cu perlele mari din jurul gâtului, cu corsetul sclipicios și dresurile de plasă și platformele din picioare, Frank-N-Furter e o apariție. Interpretarea lui Curry îi conferă un erotism tulburător – ceva între o mașinărie de dragoste și un alien plin de vrăji neomenești. Curry a transformat Rocky Horror într-un mit tocmai prin faptul că a lucrat oarecum împotriva lui: e suficient de sfredelitor, ca prezență, încât să nu mai conteze ce se întâmplă în rest. El a făcut din Frank un personaj plin – plin ca buzele date cu ruj mov pe care camera i le tot scrutează, plin ca timbrul glasului său lasciv cu care spune: „antici...-pation!” În fond, actorul a luat în serios „trans”-ul din Transylvania, această lume străină, forbidden planet, fetiș îmbietor și voce utopică a unei comunități invizibile.
Nici nu-i de mirare că Frank-N-Furter-ul lui Curry a devenit legendă urbană, o creație care le-a scăpat din mână creatorilor săi. În cartea lor Midnight Movies, care a ajuns la fel de cult precum filmele pe care le inventariază, criticii J. Hoberman și Jonathan Rosenbaum povestesc efectul de nebunie curată pe care Rocky Horror l-a stârnit în fanii lui – care nu erau mulți, cu siguranță, dar puteau merge să-l revadă chiar și de aproximativ 500 de ori în cele câteva săli în care a rulat ani buni. Dorind să vizioneze filmul dimpreună cu publicul american, Curry s-a trezit cu telefonul trântit în nas: era deja al treilea Curry care suna la cinema doar în acea zi. Asta ca să înțelegem hype-ul – în primă fază esențialmente new-yorkez și contracultural – din jurul lui Frank, figură autonomă care a spart ecranul și a devenit obiect de identificare și de idolatrie. Oricât de facilă ar părea opțiunea, secvența reluată de două ori în care protagonistul îi seduce, separat, pe bieții logodnici măcinați de vină, dar incapabili să-i reziste, traducea de fapt literal farmecul acestui travestit menit să vorbească pe limba tuturor neînțeleșilor.
Frank-N-Furter e o fantezie sexuală, un ins patologic, un desen animat, o ființă la mijloc de drum între mickjagger-ismele șaizeciste și nerușinările punk din Jubilee-ul lui Derek Jarman. La fel ca filmul, la fel ca magia anilor șaptezeci, e foarte tembel, dar pare că posedă în același timp un adevăr secret despre univers, doar de el știut. Venind în urma atâtor dive recente ale marelui ecran – oameni înzorzonați cu pene și paiete, cu ochii învăluiți în kohl, care se dădeau de ceasul morții pentru cine știe ce dramă – Rocky Horror e un film al lui „după”: mai ironic, mai manierist, mai detașat (îmi vine să zic: mai hetero). În centrul său, Frank e o anomalie tratată ca atare – o gaură neagră care soarbe forma un pic mecanică a filmului, la rândul său un gimmick. De fapt, Rocky Horror e panaramă, dar aerul său camp pare adesea mimat textual. Nu atât de transgresiv ca Flesh for Frankenstein (1973) al lui Morrissey sau ca mostrele lui Kenneth Anger, Rocky Horror e un decoct amiabil, ceva în care intră laolaltă pornografia și publicitatea, musical-ul și horror-ul, trans-identitățile și, cum ar veni, reprezentanții Coaliției pentru Familie. Desigur, de cei din urmă, lozinci de comedie proastă – păstorița diafană și tocilarul cu față de Ben Stiller –, se râde copios, până ce și ei ajung convertiți la secta dubioasă a lui Frank. Tonalitatea, orișicum, e stranie, mai aproape de sunshine pop decât de tenebrele uzuale.
Rocky Horror e, în esența lui, o prelucrare a celebrei povești cu savantul luciferic, una în care creatura rezultată, departe de a fi un supraom, e o cocotă masculină, iar aghiotanții lui țâşnesc parcă din benzile desenate (printre ei, gotic-kitschosul Richard O’Brien, creatorul musical-ului original, jucat pe „sfânta scândură” în Londra, și co-scenarist al filmului, alături de regizorul Jim Sharman). Pe de altă parte, ambiția nu e una demitizantă; iar dacă proiectul s-a vrut a fi popular, asta nu i-a reușit decât după ani și ani, din moment ce, la data lansării, filmul a fost un eșec comercial. Nu e greu de înțeles de ce: ce vedem nu urmează neapărat un plot. Originea sa „bastardă” face din film un obiect palpitant, o suită de numere muzicale care stau pe loc, concepută într-o febră citațională evidentă (de la piscina din Sunset Boulevard la satira kubrickiană, anunțând viitoarea serie Hotel Transylvania). „La fel ca Biblia”, aveau să scrie Hoberman și Rosenbaum, „Rocky Horror devenea pentru credincioșii săi o adevărată educație în științele umaniste – un arsenal de referințe care explicita cultura ca un întreg.” Aidoma unui Night of the Living Dead îmblânzit, multe dintre lucrurile văzute sunt poante: of, pana de cauciuc fix în dreptul castelului cu pricina... În miezul acestei parodii, protagonistul strălucește imprevizibil. Tim Curry va fi încercat toată cariera să se desprindă de imaginea prea puternică a acestui anti-erou cult. Și tot degeaba: va rămâne pentru totdeauna cel care i-a dat viață sublimului Frank-N-Furter.
