În cel de-al treilea episod din seria Cabinetul de Literatură, poposim în biblioteca scriitoarei Ruxandra Burcescu pentru o discuție despre cel mai nou roman al acesteia, Greu de pătruns în pădurea de mesteceni. O conversație despre istorie, iubire, proces creativ și planurile Ruxandrei Burcescu pentru o nouă carte, dedicată prieteniilor între femei.
Ce e mai greu de scris: un roman despre putere, abuz și nedreptate sau o poveste de dragoste? Și ce se întâmplă dacă încerci să le îmbini? Răspunsul Ruxandrei Burcescu se află în cea mai recentă cartea a sa, Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, iar acum și în noul episod din Cabinetul de literatură. Scriitoarea și jurnalista Alina Purcaru a vizitat-o pe Ruxandra în biblioteca ei de-acasă, unde, pornind de la noul roman, au discutat despre curajul de a intra în zonele pe care ai prefera să le eviți — în literatură, dar și în propria vulnerabilitate.
De la cărțile care au format-o și poveștile reale care continuă să o urmărească, până la perfecționism, blocaje și spațiile în care scrisul poate deveni din nou o bucurie, Ruxandra Burcescu explică ce se întâmplă înainte ca un roman să ajungă la cititori.
Dacă preferi să citești, poți urmări conversația în transcriptul care se află după video.
Video de Gabriela Cozma
Animații de Laura Comănescu
Cabinetul de Literatură e o nouă serie video produsă de Scena9, care ia la întrebări scriitoare și scriitori: ce cărți le-au schimbat viața? Ce fac când dau nas în nas cu celebrul blocaj în scris? Care-i ultima carte care a rămas cu ei? Ne aduc în vizită în biblioteca lor ideală și ne sfătuiesc cum să ne deblocăm propriile crize de creativitate.
De ce un Cabinet? Gazda seriei, scriitoarea și jurnalista Alina Purcaru scrie: „Cabinetul de Literatură are și ceva old school, și ceva de terapie, și ceva comic, și ceva timeless, și ceva intim, ca un mic cabinet în care îți ții cremele și pastilele.” Cabinetul e cozy, dar e și-un loc unde poți să vorbești despre ce te macină sau te-apasă.
Scena9: Bună, sunt Alina Purcaru și astăzi la Cabinetul de Literatură ne întâlnim cu Ruxandra Burcescu să vorbim despre cărțile ei, pornind de la cel mai recent roman, Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, care a apărut în primăvara asta la Editura Trei. Bine ai venit, Ruxandra și, de fapt, mulțumesc că primești Cabinetul de Literatură în biblioteca ta.
Ruxandra Burcescu: Mă bucur să găzduiesc Cabinetul de Literatură astăzi, și abia aștept să văd ce întrebări mi-ai pregătit.
Uite, mă gândeam să legăm cele două romane ale tale. Au trecut patru ani de când ai debutat cu Instabil la Humanitas, un roman care a avut mult succes, a fost nominalizat la premii, a și luat premiul pentru debut în proză al Agenției de Carte, a fost și tradus în neerlandeză. Ce s-a întâmplat de la Instabil până la cartea asta nouă, care are alte ambiții și altă complexitate? Cum s-a schimbat scrisul tău între timp?
Instabil merge pe filonul de realism magic, iar Greu de pătruns în pădurea de mesteceni este pur realist. Deci asta ar fi cred că cea mai mare schimbare. Nu știu dacă e o schimbare permanentă. S-ar putea să mă întorc la realismul magic. De fapt, simt că mă întorc către realismul magic. Cred că am devenit un pic mai curajoasă față de Instabil. Așa cum ai zis și tu, este un roman care își propune mai multe decât Instabil. A fost nevoie să găsesc un pic de curaj.
Un roman cu adevărat foarte ambițios. Ai foarte multe straturi acolo de acoperit. Avem o poveste de dragoste, pe de o parte. E această poveste a devenirii unui personaj, om politic foarte vicios, foarte otrăvitor cumva. Pe de altă parte, este și această intrigă politică. Este și un roman ca o frescă socială, un tort cu multe etaje. Ai avut vreodată vreo teamă că s-ar putea să nu le ții în frâu pe toate, că s-ar putea să te poticnești pe undeva?
Tot timpul. Pe mine m-a ajutat să am un plan pe care să-l urmez și m-a ajutat să mă duc după personajul principal. Dar sigur am avut temeri. Și îți spun sincer, cea mai mare teamă a mea era legată de povestea de dragoste, pentru că în primul roman nu apare așa ceva. În puținele de dragoste, pentru că în primul roman nu apare așa ceva. În puținele proze scurte pe care le-am mai scris am tot evitat poveștile de dragoste și pentru mine a fost și o provocare să nu mai evit poveștile de dragoste. Mi se pare greu, mi se pare mai greu să scrii despre dragoste decât să scrii despre intriga politică sau despre familie, sau să faci o frescă socială. Dragostea mi se pare subiectul cel mai complicat de atins în scris. Aia a fost teama mea și am și lucrat-o destul de mult, pentru că atunci când am terminat romanul mi se părea că tot nu se leagă ceva și am adăugat niște capitole adiționale care nu erau în plan, tocmai pentru a încerca să intru un pic mai mult în povestea asta de dragoste.
E foarte curios ce spui, pentru că asta e o carte grea, e o carte cu foarte multe scene dure, care se uită la bucăți de viață foarte complicate, la niște răutăți, la niște zone de otravă. Și cumva m-aș fi așteptat ca astea au fost mai greu de făcut sau de privit în față. Și tu spui că povestea de dragoste a fost mai complicat. Cât de mult, știi, diferă optica fiecăreia dintre noi.
Scenele dure la care te referi sau toate comportamentele toxice care există pentru mine au fost mai ușor de scris, pentru că sunt scene sau comportamente pe care le-am mai observat. Sigur, nu exact ca în carte, sau pe care le-am dedus sau povești pe care le-am auzit. Cred că am un ochi destul de atent la ce se întâmplă în societate și asta vine și pe fondul unui oarecare activism în direcția asta. Am fost nelipsită de pe la proteste. Am crescut într-o casă în care amândoi părinții mei erau foarte conectați cu ce se întâmplă în societate și cu diferite nedreptăți. Și atunci cumva lucrurile astea mi-au venit mai ușor. Povestea de dragoste da, e de fapt o zonă mai vulnerabilă despre care mi-e greu să scriu. Și atunci pentru mine aceea a fost provocarea.
Ruxandra, mi se pare foarte important să ne povestești un pic ce-i cu titlul Greu de pătruns în pădurea de mesteceni.
Este titlul unui poem de Mircea Ivănescu, un poem foarte, foarte fain, care mi-a plăcut mie foarte mult și mi s-a părut că se potrivește. Mi s-a părut că e un poem despre cât de greu este să găsești de fapt pacea aceea interioară și pe de o parte și pe de altă parte, cât de solitar e atunci când o găsești. Sigur, Mircea Ivănescu e unul dintre poeții mei preferați. Îmi place foarte mult. Uite, mă bucur că o să am ocazia să menționez treaba asta, pentru că cred că dacă n-ai scris romanul ăsta nu te prinzi ce am încercat eu acolo în final. Este o altă poezie a lui Mircea Ivănescu, Vremea zăpezilor, care cred că e preferata mea de la el, iar ultimul capitol din roman este construit pe structura acelei poezii. Sunt practic fraze cheie din poezie care apar în scenele romanului și se duce de la începutul poeziei până către final, inclusiv cred că el se încheie cu „[...] răsfrângerea în ape verzui” și camera aceea din final e descrisă foarte acvatic. Am încercat eu acolo un ceva foarte, foarte subtil.
Păi, asta e un bonus la care cred că puțini ne așteptam. Așa că îți mulțumesc pentru el. Aș mai vrea totuși să te întreb ceva, pentru că vorbeam despre povestea profesorului tău de engleză și despre traumele prin care a trecut și despre bucata asta de viață foarte dură de care a avut parte. Tot inserezi povestea desprinsă de acolo către finalul cărții, unde nu cred că ne-am fi așteptat să se ducă romanul, pentru că am să spun puțin despre ce e vorba în carte pentru cei care n-au citit-o.
Cartea urmărește parcursul acestui politician corupt, agresiv, violent, cu o aparență de gentleman, dar care în culise comite tot felul de abuzuri. Pe de o parte, urmărim parcursul lui, de unde vine și de ce a ajuns să fie așa. Pe de altă parte, relația cu nepoata lui, care este jurnalistă, Nadia, pe de altă parte, povestea de iubire dintre ea și acest medic.
Poveștile astea, la un moment dat, care ocupă prim-planul, virează către ceva cu totul neașteptat, care are legătură cu prigoana îndreptată împotriva opozanților regimului comunist. Povestea derivată din experiența profesorului tău. De ce acolo? Adică de ce către final ai simțit nevoia să inserezi bucata asta de trecut sau ai știut că o să faci asta?
Da. Practic tu, ca cititor, îți dai seama cine e Lucian. Dar Nadia, ca persoană care e crescută de el și care îl iubește, ea nu are acces la informațiile pe care le ai tu și începe să le descopere gradual. Și atunci povestea care apare în final e despre ce face Nadia cu revelația asta. Pentru că tot descoperă și tot descoperă și ea are această tendință pe care cred că o avem cu toții atunci când iubim un om, încercăm să negăm lucrurile care nu se potrivesc cu imaginea pe care o avem despre el. Și de fapt, povestea din final vine ca un lucru care nu mai poate fi negat de către ea. E modul în care ea trebuie să accepte adevărul despre omul pe care îl iubește.
Și-l acceptă într-un mod foarte dur.
Da.
Revenind la partea asta mai dură, atmosfera romanului parcă devine din ce în ce mai apăsătoare. Protagonista, Nadia, vizitează o închisoare și descrii scene de tortură, descrii interioare. Ai vizitat Jilava?
Am vizitat partea de fort, partea Fortul 13 Jilava. El nu se vizita și cred că încă nu se vizitează. Înțeleg că există niște planuri să fie recondiționat și transformat într-un muzeu, cum ar trebui să fie, dar la momentul respectiv nu era deschis către public și am-am sunat la închisoarea Jilava și am zis „Scriu o carte, vreau să mă documentez, vreau să văd fortul”. Am dat peste o doamnă foarte drăguță, care a părut interesată. Probabil că nu primeau foarte des astfel de cereri și a zis: „Sigur, hai să-ți arătăm fortul dacă scrii despre asta” și m-am dus acolo și l-am vizitat. A fost o experiență grea, pentru că el e păstrat și el nu e un muzeu, dar cumva e un muzeu, pentru că sunt încă paturile în care dormeau deținuții, inclusiv scrisul acela pe perete. La un moment dat e scris că „Dacă vrei să supraviețuiești, bagă paie sub haine”. E scris acolo. A fost destul de greu de dus. Cu atât mai mult cu cât poate fac o comparație care e un pic nedreaptă. Sau poate nu e tocmai potrivită, dar în urmă cu vreo doi, trei ani am fost în Polonia și la fel, am vrut să vizitez Auschwitz. Sentimentul meu de apăsare a fost asemănător atunci când am vizitat Fortul 13 Jilava. Adică m-am… A fost o zi grea pentru mine.
Nu cred că poate fi altfel, pentru că sunt niște locuri infernale și tu descrii, cum spuneam mai devreme, scene de tortură, scene de violență. Nu te aștepți la ele după cum începe romanul tău, nu te aștepți să ajungă povestea într-un trecut al represiunilor împotriva celor care se opuneau regimului comunist sau poate chiar nu făceau absolut nimic la modul conștient și ajungeau să fie închiși, să fie torturați, să fie chinuiți.
Și spui către final, în partea de mulțumiri, că îi dedici această carte fostului tău profesor de engleză, care a trecut printr-o astfel de experiență, ceea ce mi se pare cutremurător când cuplezi literatura cu viața și cu atât mai mult mi se pare important să povestești tu puțin despre întâlnirea cu acest profesor, despre povestea lui, despre impactul pe care l-a avut asupra ta.
De fapt, de la domnul Stan am și această... nu știu dacă e o pasiune, dar e o nevoie de a săpa în trecut și a dezgropa anumite lucruri. Povestea lui a fost catalizatorul a mult din ceea ce fac eu astăzi. Și asta pentru că am ținut foarte mult la el. E impropriu. Era profesor, dar nu era profesor, pentru că el nu a predat niciodată. Ca să înțelegi povestea lui, în 1958, cred, era student la Facultatea de Jurnalism. Au fost niște arestări făcute atunci după revolta din Ungaria și studenții și-au arătat solidaritatea cu studenții din Ungaria și au fost arestați în mai multe loturi studenți, printre care și el, iar următorii patru ani și-a petrecut în diferite lagăre centre de detenție, de la Jilava la Periprava, la Sălciua. Toate astea le-am dezgropat eu un pic mai târziu.
Când a ieșit din închisoare, nu a mai avut voie să se înscrie la facultate. S-a întors în Giurgiu și a lucrat, cred, la Combinatul chimic și la un moment dat s-a apucat să facă meditații la engleză. El a învățat engleza în închisoare. Odată pentru că puteau să vorbească fără să-i înțeleagă gardienii. Și a doua oară era și forma lor de revoltă, pentru că îi enerva foarte tare pe gardieni să audă engleza vorbită, pentru că era limba vestului decadent și așa mai departe. Practic, pentru el engleza a fost așa ca o linie de supraviețuire. Îmi vine în minte „life line”, aș vrea să nu traduc mot-à-mot, dar asta se mai întâmplă câteodată.
Și o formă de rebeliune.
Și o formă de rebeliune, dar l-a ajutat să supraviețuiască și a ajuns să iubească foarte mult și limba engleză, și cultura și literatura. Dragoste pe care a dat-o pe urmă mai departe elevilor pe care i-a învățat, pentru că la un moment dat era cel mai renumit profesor de engleză din Giurgiu, fără a fi profesor. Dar toată lumea, toți copiii voiau să facă meditații cu el. Avea și un dar. Te trata ca pe un om mare în devenire, nu ca pe un copil. Noi tot timpul începeam orele de meditații în engleză, întrebându-ne „Ce ați mai citit, la ce filme v-ați mai uitat?” Părea cu adevărat interesat de părerile noastre, lucru pe care la 10-11 ani nu prea îl experimentezi. În general, adulții nu sunt interesați de ce crezi tu și de ce părere ai.
Uite, ca să zic și ca exemplu, și sora mea a făcut meditații cu el. Ei bine, la un moment dat s-a îmbolnăvit de cancer. Eu aveam 16 ani atunci. Sora mea e mai mică cu patru ani, deci avea 12 ani. Ea încă mergea la meditații, dar omul n-a mai putut și a murit destul de repede. Adică a fost un cancer foarte agresiv și după aceea mama nu a reușit să o convingă pe sora mea să se ducă la altcineva la meditații. Ea spunea în continuu „Eu îl vreau pe domnul Stan”. Și mama a încercat să-i explice. Nu mai este domnul Stan, nu ai cum să-l mai ai.
A fost un om care și-a pus, și-a pus amprenta foarte puternic. Pe urmă am încercat eu... Știam câte ceva, nu știam tot trecutul lui. Am intrat în legătură cu soția lui și ea practic mi-a povestit tot trecutul și tot ce se întâmplase, tot ce trăise. Ulterior am făcut și eu un pic de documentare. Practic, am reconstruit povestea. Și a rămas cu mine povestea asta. Adică e acolo.
Uite că domnul Stan s-a metamorfozat cumva într-o bucățică de existență care rămâne cu tine. Apropo de ce spuneai legat de sora ta care nu se putea detașa. Și apropo de prezențe din astea care își lasă o amprentă foarte puternică asupra noastră, asupra modului în care vedem lumea sau citim cărțile, cred că e un moment bun să îți adresez una dintre întrebările noastre fixe de la Cabinet: care au fost trei cărți formatoare pentru devenirea ta ca scriitoare?
Păi cred că aș alege trei, de fapt trei momente din viața mea de cititor, în primul rând.
În copilărie cred că prin clasa V-a, a VI-a am descoperit colecția aceea de mituri ale Greciei antice a lui Alexandru Mitru, și Marile legende ale lumii, cred că tot de el sunt culese. Și cred că treaba asta a rămas cu mine pentru că eu și acum caut mituri, semnificații, simboluri în orice sau în orice carte citesc. În mod special mi-a plăcut legenda Comoara Nibelungilor cu Siegfried și Kriemhild și mi-a plăcut foarte tare de Brunhilda. Legenda respectivă, mă rog, spre final nu mai e chiar ok, dar mi-a plăcut că, spre deosebire de poveștile care ni se citeau sau pe care le citeam, iată, era o legendă în care sunt niște femei puternice acolo, care nu au nevoie să fie salvate, care salvează și care cer și care vin și-și impun dorințele și care au pretenții. Și mi s-a părut extraordinară.
M-aș duce în adolescență, în liceu și aici o să trișez un pic, pentru că sunt două cărți. Am fost foarte obsedată de La răscruce de vânturi a lui Emily Brontë. Dormeam cu ea sub pernă.
Da, da, e incredibil, ce potrivire!
Apropo de autorii canonici pe care îi studiem în liceu, s-a întâmplat o treabă, mi s-au schimbat un pic gusturile, pentru că țin minte că în adolescență mi-a plăcut foarte mult Camil Petrescu. Pe urmă a început să-mi placă mai puțin, personajele au început să mi se pară artificiale, cu excepția Doamnei T., care înțeleg că pare-se că nu e chiar construcția lui 100%.
Și mi-am dat seama că, de fapt, m-a influențat mai mult și în scris, și în în cum percep eu cărțile, ca cititor, Marin Preda. Moromeții mi-a plăcut enorm și Cel mai iubit dintre pământeni.
Trecem într-o perioadă mai târzie, ieșim din adolescență. Am avut întotdeauna o preferință, o apetență pentru realismul magic, dar când l-am descoperit pe Sabato cu Despre eroi și morminte a fost așa… Cartea m-a bântuit luni de zile. Întrebam pe oricine, de la tata la orice alt cititor: „De ce și-a omorât Alejandra tatăl? Care e teoria ta?” Nu știam că se poate scrie așa cum reușește să construiască cartea aia și tot, tot delirul, dar care are un sens și care e încărcat de aia și tot, tot delirul, dar care are un sens și care e încărcat de simboluri, e absolut fenomenal.
Da, și eu am recitit-o. Care este ultima carte bună citită și pe care implicit ai recomanda-o?
De ceva timp am dezvoltat o altă obsesie literară pentru Barbara Kingsolver. I-am citit toate cărțile care au fost traduse la noi, iar ultima e Biblia lemnului otrăvit. S-ar putea să fie cea care îmi place cel mai mult de la ea. E o poveste foarte interesantă și foarte frumoasă despre un pastor fundamentalist care se gândește că e o idee bună să își ducă familia formată din soție și cele patru fiice în Congo, să creștineze oamenii de acolo. Lucrurile se întâmplă cum te aștepți să se întâmple, dar ce e foarte fain la cartea asta e că e povestită pe mai multe voci. Fiecare din fiicele lui are o voce distinctă aici și ajungi să le îndrăgești și ajungi să înțelegi perspectivele. Și e foarte frumoasă și ca perspectivă a cum a înțeles vestul ce se întâmpla în Africa și cum nu înțelege și cum posibil să nu înțeleagă niciodată.
Ea chiar e o autoare absolut fabuloasă. Și din partea mea vine recomandarea asta pentru cărțile ei.
Citesc o autoare română care va debuta în curând, Cristina Țane, și îmi place foarte mult. Este un volum de proză scurtă, Iar sub stratul de zăpadă, furia, așa se numește, și mi se pare o voce foarte proaspătă și binevenită în peisajul literar contemporan.
La ce editură?
Cred că e la imprintul Matca. Da, e prima lor carte de proză pe care o scot în imprint, dar e foarte faină.
Ce îți blochează scrisul și ce faci să mergi mai departe, ce ajută?
Ideea asta de a nu fi one time wonder. Ajung în fața laptopului și mă gândesc: „Da, dar de data asta poate nu o să mai îmi iasă”. Și atunci o să dezamăgesc pe toată lumea care a citit prima mea carte și a zis: „Asta e o carte bună”. Mă paralizează ideea asta de a dezamăgi oamenii sau de a nu îndeplini niște așteptări. E un fel de sindromul premiantului pe acolo, pe undeva, pe care l-am avut de mică. Asta mă blochează și se creează și un cerc vicios, pentru că nu-mi vine să scriu, pentru că mă gândesc că de data asta nu o să mai îmi iasă și poate că mi-a ieșit o singură dată și atât. Și pe măsură ce evit să scriu și nu scriu, eu sunt o persoană destul de anxioasă în mod normal, dar îmi crește și anxietatea. Și nu doar asta, ajung să mă deprim și ajung să nu mai văd un sens în lucruri. Și asta doar pentru că nu scriu. Și la un moment dat, când reușesc să ies din cercul ăsta vicios, de obicei spunându-mi că: „Uite, chiar dacă nu-ți iese, nu trebuie să vadă nimeni. Poți să scrii orice prostie acolo, doar tu o să știi.” Și asta mă ajută. Ok, scriu și nu trebuie să vadă nimeni. Dacă reușesc să ies din cercul ăsta, pe urmă practic îmi revine și bucuria vieții. Dar e un cerc pe care îl fac aproape de fiecare dată.
Ce face perfecționismul ăsta, de câte blocaje e în stare... Tu ai avut parte și de două burse literare, inclusiv bursele Cărturești și Jan Michalski din Elveția. În ce mod te-au ajutat? Adică, pe lângă faptul că da, te duci acolo, ai un timp privilegiat. Dar întreb asta pentru că au mai fost scriitori cu care am stat de vorbă și care spun că, într-un fel, știi, nu funcționează neapărat așa. Pentru că nu neapărat dacă te duci într-un loc și ai niște timp, o să și scoți niște zeci de pagini într-o logică contabilă perfectă. Sunt curioasă cum, cum a fost experiența ta și de fapt, ce ai, ce deschidere și ce confort ți-au dat bursele astea pentru scris?
Cred că m-au ajutat în moduri diferite. Pe lângă, cum ai zis și tu, timpul de scris și spațiu. Bursa de la Cărturești m-a ajutat pentru că ea a venit încă de dinainte să-mi apară primul roman. Eu lucram deja la al doilea. În anul respectiv urma să apară primul roman și am aplicat și la bursă. Și îți dai seama că eram foarte… Și acuma sunt, dar atunci eram și mai nesigură și a venit ca o confirmare. Cineva îmi spunea: „Hai, continuă să faci asta, că faci bine”. Mi-a dat energia practic de care aveam nevoie să scriu un pic mai mult la cel de-al doilea roman. Era într-un stadiu foarte incipient. Aveam un singur capitol când am aplicat la bursă și am reușit să scriu. Pentru mine a funcționat. Am reușit să scriu în rezidență destul de mult.
Cea din Elveția, de la Fundația Jan Michalski, m-a ajutat pentru că eram într-un astfel de blocaj, în spirala asta: nu scriu pentru că n-o să-mi mai iasă - nu scriu, sunt nefericită. Venise după o perioadă în care opt, nouă luni nu mai scrisesem nimic și am ajuns acolo și în primele zile eram la fel, foarte stresată. Acum sunt aici, nu sunt și n-o să scriu și n-o să fac nimic aici, pentru că n-o să se întâmple. Și aveam o colegă de rezidență foarte, foarte faină din UK și mi-a zis: „Noi toți am fost așa când am ajuns aici. Give it time. Plimbă-te prin păduri, uită-te la văcuțe și o să se întâmple lucrurile”. Și într-adevăr, după vreo două, trei zile am început așa, ușor, timid, timid. Și după aia am scris. Cred că n-am scris în viața mea de mult. Am scris enorm și în fiecare zi mă trezeam din ce în ce mai bucuroasă și cu o nouă bucurie pe care n-o mai experimentasem de foarte mult timp. Deci a fost ca un balsam rezidența din Elveția.
Vreau să te întreb ceva despre final. Nu o să dezvăluim finalul, am să spun doar că e cu totul neașteptat. Se face dreptate, dar într-un mod nedrept la finalul cărții tale. Finalul oglindește cumva și o viziune a ta asupra lumii? Sau e pur și simplu ceva legat strict de povestea asta? Cu alte cuvinte, pentru ca o bucățică de bine să se petreacă, tot din bine trebuie să se muște în continuare? Cineva trebuie să fie îngropat la temelie în continuare, ca lucrurile să se îndrepte într-o direcție mai sănătoasă?
Mi-ar plăcea să zic că nu, nu e viziunea mea, că e locul unde s-a dus povestea. Și într-adevăr, povestea am simțit-o că se duce în direcția aia. Nu am fost sigură de la început că vreau să aibă acel final, dar la un moment dat mi s-a părut inevitabil. O parte din asta e și viziunea mea. Eu par o persoană foarte optimistă și încerc să fiu, dar dincolo de asta există un pesimism pe care îl am, nu neapărat pentru că am trăit niște lucruri oribile sau mi s-au întâmplat niște lucruri oribile. Sunt privilegiată din multe puncte de vedere. Cred că lumea nu e blândă cu bunătatea. Și atunci lucrurile astea se întâmplă și cred că dreptatea e un lucru pe care îl obținem greu și care de fapt se pierde foarte ușor.
Dreptatea, ca și drepturile.
Exact. O, da, mai ales drepturile.
După cartea asta dură pe toate straturile ei, fără să spun mai mult de atât, e o altă poveste pe care îți dorești mult să o spui mai departe sau o altă ambiție literară pe care o ai?
În primul rând, e ambiția să fiu mai blândă, să scriu cu mai multă blândețe. Am vrut să văd dacă îmi iese treaba asta și momentan pare că iese. E o poveste foarte frumoasă pe care o explorez acuma și care a pornit de la bunica mea, care a trăit toată viața într-un sat lângă București. S-a măritat la... Sau, mă rog, a fost măritată la 18 ani și avea pe uliță o prietenă foarte bună și practic, ele au crescut împreună. Ea, bunica mea, avea 18 ani. Femeia respectivă avea 16 ani când s-au măritat. Soții lor trebuiau să facă armata, sau nu știu, cert este că aceste două copile au rămas singure în niște gospodării și ele sigur erau niște femei măritate. În același timp, erau niște copile. Le era frică de întuneric, le era frică să doarmă singure. Și mi-a povestit bunica mea cum stăteau pe prispă și mâncau gem și se uitau așa, la lună. Stăteau una cu alta, că așa aveau nevoie, să fie împreună. Și prietenia asta a continuat până la sfârșitul vieții prietenei bunicii mele, care a murit acum vreo doi ani. Și eu n-am văzut-o pe bunica mea atât de distrusă vreodată.
Și mi-am dat seama, Dumnezeule mare, femeile astea două au fost o familie, o prietenie absolut superbă, care s-a întins pe zeci de ani și cu tot greul din vremea respectivă. Și ce însemna viața la sat în vremea respectivă. Și am zis că despre asta trebuie să fie. Asta e premisa. Dar de aici încolo va fi, e ficțiune, adică da, e despre două femei și cum ajung să își fie familie una alteia de-a lungul a 40-50 de ani.
Ce poveste formidabilă și rară și în același timp nu foarte rară. Rară pentru că rar o auzim, de fapt.
Exact. Exact.
Dar, de fapt, prieteniile noastre sunt foarte reale și foarte adânci. Și când ceva doare acolo, doare cu aceeași intensitate sau chiar mai puternic decât după o despărțire de un iubit sau…
Da, da.
