Cine are acces la producția de literatură? Ce tip de discursuri capătă vizibilitate? Cum evităm neglijarea anumitor grupuri sociale și/sau etnice din discursul cultural? Cum comparăm ce citim (uneori random) ca să extragem o imagine de ansamblu despre lume? Și, mai ales, de ce ar trebui ca aceste chestionări cu iz academic să fie de interes pentru publicul de carte de la noi și de aiurea? Un workshop internațional de la Facultatea clujeană de Litere ne obligă să ne punem aceste întrebări centrale pentru domeniul umanist, mai ales într-o epocă a privării tot mai acute de resurse în academia.
Între 10 și 12 iunie 2026 a avut loc, în cadrul Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, un workshop dedicat problematicii orientalismului în studiile comparatiste. Reflecția asupra acestui tip de evenimente universitare – poate nișate în ochii publicului – este stringentă într-un peisaj marcat de raționalizări financiare și administrative, care obligă discursul specializat în literatură să-și demonstreze utilitatea pe o piață tot mai fragilă a muncii, pentru a primi o brumă de finanțare. La austeritate și efectele sale în cercetarea umanistă mă voi întoarce mai târziu. Până atunci, aș vrea să scot puțin literatura comparată din turnul său de fildeș nu pentru a o resuscita, ci pentru a arăta că este vie și că ne privește. Nu ca patrimoniu național, european sau UNESCO, ci ca practică de lectură care modifică percepții sociale. Deși poate părea un subiect îngropat în mediul umanist internațional, atelierul „Genealogiile orientaliste ale literaturii comparate” [Orientalist Genealogies of Comparative Literature] a propus o revizitare a teoriei binecunoscute a teoreticianului americano-palestinian Edward S. Said din perspectiva a ceea ce părea să fie un bloc omogen și închis: cultura „română”. Ce a reieșit din discuții a fost o încercare de concepere a unui nou mod de a gândi atât literatura comparată, cât și cea autohtonă.
Orientalism
În ceea ce mă privește, educat pe băncile unui departament de istorie literară națională din cadrul Facultății de Litere din Cluj, am privit mereu cu un amestec de invidie și scepticism excursurile multiculturale ale colegilor mei de la Literatură Comparată. Invidie, pentru că lecturile lor acopereau genuri, geografii și timpuri dintre cele mai diverse, bibliografia lor dând impresia unui bufet colorat și fastuos în care plăcerea interpretării avea câștig de cauză în detrimentul disciplinei la care mă supusesem. Scepticism, deoarece nu înțelegeam cum poți juca la atât de multe mese simultan ca să te pregătești temeinic pentru o profesie: poți să înțelegi cu adevărat literatura unui spațiu fără să te concentrezi exclusiv, măcar pe durata unei licențe, asupra producției sale culturale?
Odată cu trecerea timpului, mi-am dat seama că ambele perspective sunt mistificări care mi-au limitat înțelegerea. Literatura comparată și literatura „națională” – văzute în opoziție pentru atât de mult timp de către studenți obedienți ca mine – se întâlnesc în multiple locuri. Doar pentru că literatura română este „locală”, nu înseamnă că nu are deschideri transnaționale extinse până la nivelul regiunii, al continentului, ba chiar al globului. La fel, doar pentru că un corpus este variat geografic, nu înseamnă că este mai puțin pietrificat în canoane și ideologii vetuste. Până la urmă, cât mai putem să comparăm vârfurile marilor literaturi occidentale și să vehiculăm aceleași clișee despre Proust, Joyce, Tagore sau Eminescu? Și cât mai putem discuta despre literatură în limitele așa-numitului „naționalism metodologic”, care ne obligă să ne limităm analizele la granițele țărilor?
Mi-am dat seama că secretul studiului literar nu stă în erudiție, stil, talent, nici măcar în poliglotism, ci în capacitatea de a pune întrebările bune. Iar să compari – mai multe contexte, mai multe literaturi, mai multe teorii – înseamnă să pui întrebări bune.
Creolizarea modernului. Transilvania la răscrucea imperiilor
O istorie globală a comparatismului românesc
Mi-a devenit clar acest lucru atunci când am fost inclus în proiectul „A Global History of Romanian Comparatism: A Case Study in Inter-Imperial Comparative Literature (1877-1955)”, organizat în cadrul Universității Babeș-Bolyai și coordonat de Anca Pârvulescu, profesoară de literatură comparată la Washington University din St. Louis și co-autoare, alături de Manuela Boatcă (profesoară, Universitatea din Freiburg), a unui studiu impresionant despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu gone global. Pârvulescu și Boatcă au avut un avânt vizionar atunci când ne-au propus, la începutul unei agitate veri din 2023, tema a ceea ce avea să devină cercetarea colectivă a unei echipe eterogene de literați, lingviști, istorici și sociologi din București, Cluj-Napoca, Freiburg, Greensboro, Iași, Los Angeles și Oslo: încercarea de a concepe o istorie alternativă a literaturii comparate pornind de la spațiul „românesc”. (Ghilimelele sunt importante. Dacă este ceva ce descoperim la finalul tuturor analizelor derulate pe parcursul ultimilor doi ani jumate, acela e că ne-ar fi greu să definim „românitatea”, chiar și după ce statul își obține independența în 1877.) Desigur, proiectul este un tur de forță prin instituții de pionierat, grupări informale și nume baroce de academicieni, toate pierdute în negura unui secol de istorie complicată (ultima jumătate a secolului al XIX-lea și prima a celui de-al XX-lea). Puțini se vor încumeta să exploreze acest peisaj cu entuziasmul câtorva cercetători răsfirați prin lume.
Mi-e ușor să justific în plan academic un astfel de demers, utilizând jargonul specific breslei, însă n-aș vrea ca aceste reușite profesionale să rămână puse pe un raft și inventariate într-o serie opacă de livrabile. Cred că literatura comparată este relevantă nu ca disciplină, ci ca practică. În calitate de cititori, profesioniști sau nu, este important să gândim comparat, să ne poziționăm în lume în momentul în care citim și să punem întrebările bune: nu doar despre literatură, ci despre tot ce o înconjoară. În același timp, ele ridică probleme teoretice care încă rămân în picioare. Nu trebuie să fim scholars ca să avem o relație validă și bogată cu literatura. Indiferent care ar fi procesul intim al lecturii (un element de lifestyle; un spațiu de joacă și explorare; o formă de escapism; o practică politică; ceva de omorât timpul în transportul public), întotdeauna cărțile care ajung la noi – prin librării și edituri, prin recomandări personale sau alte surse, prin samizdat ori piraterie – vin înscrise într-un circuit de relații de putere. Este deja un loc comun în studiile literare să anunți o dată per deceniu că literatura comparată a intrat în criză. Cu fiecare încercare de revelare a unor contradicții, ne dăm seama că existau și mai multe decât credeam. După David Damrosch, care aplatiza literaturile lumii în malaxorul pașnic al patrimoniului Weltliteratur, ori încercarea din Digital Humanities de a citi de la distanță cărțile sub forma graficelor și hărților, sau după revizionismul grupului de la Warwick, care vedea literatura-lume ca un sistem distribuit inegal și combinat, literatura comparată s-a trezit din nou într-o stare de suspensie.
O soluție de ieșire din impas a fost explorarea altor moduri de a concepe comparatismul, în afara căilor bătătorite de marile culturi occidentale. Propunând tradiții locale și uneori cu traiectorii bizare, culturile mici, aflate sub presiunea imperiilor istorice, și-au adaptat o gândire proprie despre literatura lumii. „România” și provinciile sale istorice nu fac excepție. Cu toate acestea, este important cum clădim acest argument fără a cădea în exagerări protocroniste. Scopul nu este să arătăm că noi am inventat roata, ci că de fapt nu există niciun copyright asupra roții în sine. Mai mult, nu este întâmplător că proiectul a fost demarat în Cluj-Napoca/Kolozsvár/Klausenburg. Orașul transilvănean reprezintă locul de apariție a primei reviste de literatură comparată din lume: multilingva Acta Comparationis Litterarum Universarum, editată în format de „proto-zină” și finanțată din fonduri proprii de către excentricul profesor Hugó Meltzl von Lomnitz și de polimatul Sámuel Brassai între 1877 și 1888. Prima parte a proiectului nostru s-a ocupat cu excavarea acestei mine de aur care stătuse ascunsă sub ochii noștri în tot acest timp sub forma unui dosar tematic (în numerele 4, 5, 6-7/2025 ale Revistei Transilvania). A doua parte a proiectului s-a ocupat de altă temă care părea îngropată în studiile literare: problema Orientalismului, aplicată acum fondului local. Despre asta a fost workshopul asupra căruia mă voi apleca în cele ce urmează.
Întrebările bune
Între 10 și 12 iunie, pe durata a trei zile pline petrecute în spațiul vechii clădiri a Institutului romano-catolic Marianum de pe strada Horea (actuala Facultate de Litere), a avut loc o serie de prezentări privind relația dintre Orientalism și cultura română. Multe întrebări bune au marcat discuțiile de la Q&A-uri, care s-au întins de fiecare dată, cu efervescență, în afara timpului alocat în program, contaminându-ne pauzele de cafea, plimbările și ieșirile în oraș. Problema Orientalismului a făcut istorie în studiile culturale: celebra carte a lui Said din 1978 a reprezentat o critică majoră îndreptată împotriva reprezentărilor vestice ale Orientului Mijlociu, iar concluziile teoreticianului au deschis căi de acces către diferite alte părți ale Sudului global. După aproape cinci decenii, Orientalismul se întoarce în semiperiferia sud-est-europeană – definită până acum prin alte concepte, printre care și cel de „balcanism” – pentru a conecta realitățile particulare ale regiunii la întregul glob. Este un demers important, care scoate România din insularitatea cu care o percepeam și o integrează într-un peisaj macro al capitalismului multinațional, al competiției inter-imperiale ce generează excluderi rasiale multiple și, mai ales, al regimurilor de sclavie modernă, în special cea a romilor. O întrebare fundamentală rămâne deschisă: putem folosi conceptul de Orientalism pentru a surprinde toate aceste dinamici? Chiar dacă instrumentul se va dovedi retrograd în 2026, el a permis, pentru un timp, analiza unor studii de caz dintr-o altă perspectivă fertilă.
Prima zi a workshopului cuprins două paneluri. Primul dintre ele a fost inaugurat de Rareș Moldovan (conferențiar, UBB), care a pornit de la cazul romanului Dracula al lui Bram Stoker și al câtorva jurnale de călătorie din Vest, pentru a arăta cum gaze-ul occidental distorsionează geografii și comprimă distanțe într-un „vârtej imaginar” specific. Pentru acești autori, traversarea podului Széchenyi din Budapesta către malul estic ne aruncă în mijlocul Balcanilor, iar povestea cunoscutului vampir aglomerează comunități etnice îndepărtate precum slovacii și secuii în același spațiu transilvănean improbabil. O altă graniță de acest tip a fost identificată de Emanuel Modoc (lector), care a explorat modul în care râurile și fluviile din literatură nu au servit ca elemente de decor, ci ca adevărate coridoare inter-culturale, pornind de la romanele unor Panait Istrati (România), Jean Bart (România), Mór Jókai (Imperiul Austro-Ungar) și Ivo Andrić (Iugoslavia).
În al doilea panel, Mihaela Ursa (profesor, UBB) și Teona Farmatu (doctorandă, UBB) au discutat despre modul în care comparatismul românesc ia naștere sub influența informală a Franței. Cum aceasta nu este impusă printr-o dominație militară, autoarele o includ sub nomenclatura „imperialismului de catifea”. Pârvulescu și Boatcă au completat cu o punere în oglindă a romanului Maitreyi al lui Mircea Eliade cu răspunsul lui Maitreyi Devi din 1974, Na Hanyate, tradus în română ca Dragostea nu moare. Ceea ce a scos în evidență analiza cercetătoarelor este modul în care semiperifericul Eliade mistifică și sexualizează personajul lui Maitreyi. (O întrebare foarte bună din public a fost dacă putem introduce în calcul și poziția de castă a lui Devi: ce alte voci sunt invizibilizate în dialogul celor doi?)
Ziua s-a încheiat cu discursul primei keynote speaker, teoreticiana taiwanez-americană Shu-mei Shih, profesoară de literatură comparată și de Asian American Studies la University of California din Los Angeles, a cărei mișcare de pionierat – încercarea de a regândi literatura comparată într-un context colonial atent la particularități – conturează o piatră de hotar în studiile literare contemporane. Shih și-a început discursul remarcând ceea ce am subliniat și eu parțial la începutul acestui text: faptul că, în sistemul universitar românesc, literatura comparată și cea „națională” aparțin unor departamente separate. Cu toate acestea, modelul anglo-saxon circumscrie catedra de literaturaă comparată în cadrul departamentului de literatură engleză. În circuitul internațional, devine un loc comun ideea că orice literatură locală este deja într-o relație de comparație cu altele. Cu toate acestea, nu toți termenii comparației sunt întotdeauna vizibili. Autoarea a propus integrarea unei arii noi de studii în gândirea comparatistă (settler colonial studies), care continuă și depășesc studiile postcoloniale prin atenția sporită acordată populațiilor indigene care au fost „înlocuite” de colonizatori alogeni. Exemplele principale ale lui Shih au fost Taiwan și Noua Zeelandă. Comparatiștii care au trecut prin respectivele spații – de exemplu, irlandezul Hutcheson Macaulay Posnett sau japonezul Kinji Shimada – s-au bucurat de o infrastructură construită pe spatele populațiilor invizibilizate, care a contribuit decisiv la apariția disciplinei.
Această critică a gândirii comparate a continuat și a doua zi. Panelul al treilea a început cu prezentarea Gianinei Druță (cercetătoare, Centre for Ibsen Studies), care are în prim-plan un colaborator central al revistei clujene Acta Comparationis, americanul cu origini norvegiene Rasmus Bjørn Anderson. Probabil cea mai vizibilă strategie a profesorului de literatură nordică a fost promovarea descoperirii Americilor de către vikingi ca pe un moment central al expansiunii europene. Această genealogie alternativă a colonialismului european avea scopul tacit de a poziționa Scandivania în siajul marilor culturi imperiale ale Vestului. În continuare, Maria Mădălina Irimia (cercetătoare, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman”) a observată modul în care limbile utilizate de comunitățile evreiești de pe teritoriul românesc – Yiddish și ebraica – au comportat valențe politice diferite: prima, ca idiom central al iluminismului evreiesc, care miza pe asimilarea populației iudaice în corpul național; a doua, ca simbol al reacției hasidice. Farmatu a revenit cu o prezentare despre un text mai puțin cunoscut al lui Vasile Alecsandri: exotica „Călătorie în Africa”, publicată în 1874. În traseul pașoptistului prin Marsilia, Gibraltar și Tanger, observăm „scufundarea” treptată a călătorului român prin straturi succesive de așa-zis Orient: de la „poarta Africii” din regiunea provensală, cu „vegetațiune africană” și cerul de „un albastru oriental”, până la „priveliștea de poveste” și, totodată, „starea de barbarie” a Africii de Nord.
Al patrulea panel a vizat intersectarea problemelor de gen cu cele rasiale. Luiza Medeleanu (doctorandă, Centrul de Excelență în Studiul Imaginii) a utilizat povestirea „Țigăncușa de la ietac” din 1921 a lui Radu Rosetti drept pretext pentru o discuție mai largă privitoare la „Gypsylorism”, o formă de Orientalism centrată pe cultura Romani. Reprezentarea femeilor rome în literatura română despre sclavie s-a făcut, arată Medeleanu, prin strategii discursive care privează aceste personaje de orice „voce” narativă. Adriana Stan (lector, UBB) și Alex Goldiș (conferențiar, UBB) au încheiat panelul cu o analiză a patru opere cunoscute din literatura română: Rusoaica de Gib I. Mihăescu, Maitreyi, Kyra Kyralina a lui Istrati și Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale. Cercetătorii afirmă că, dacă la Mihăescu și Eliade vedem o anxietate în fața pericolului pe care personajele feminine l-ar reprezenta pentru statu quo, Istrati și Caragiale celebrează potențialul subversiv al depășirii normelor de gen în context „oriental”.
Contribuția celei de-al doua keynote speaker, Sujata Patel (cercetătoare independentă și fostă asociată a universităților din Hyderabad și Pune), a reprezentat un exercițiu riguros de deconstrucție a protocoalelor și formelor de cunoaștere pe care le folosim în parcursurile noastre academice. Experiența multiplă a autoarei în domenii de studiu precum marxismul, feminismul, studiile spațiale și poststructuralismul – cu o mare atenție acordată Sudului global și îndeosebi subcontinentului indian – este însoțită de o conștientizare critică a modului în care expertiza unui researcher vine și cu o anumită orbire față de propria poziție în industria cunoașterii. Patel numește acest lucru insider knowledge. De multe ori, acest lucru se traduce printr-un universalism ce ignoră multiplicitatea teoriilor și practicilor care au apărut atât în periferiile globului, cât și ale mainstreamului academic. Exemplul dat de cercetătoare a fost cel al criticii colonialismului în sine. Astăzi prinsă între tradiția postcolonială a centrului anglo-saxon și cea decolonială provenită din America Latină, critica academică pierde din vedere faptul că primele forme de emancipare au apărut odată cu primele mișcări naționaliste anticoloniale, printre care cazul indian a fost înaintemergător. Cu toate acestea, este important de remarcat că și această formă de cunoaștere aparține unei elite educate prin resursele Rajului britanic. Identificarea unei soluții este mai puțin importantă pentru cercetătoare decât sesizarea faptului că gândirea sociologică este un proces contradictoriu, care trebuie să fie mereu chestionat. Așadar, cine (nu) are dreptul să vorbească și ce efecte au tăcerile subalternilor?
A treia zi a atelierului despre Orientalism s-a încheiat cu un panel eterogen atât din punct de vedere metodologic, cât și mediatic. Prima prezentare i-a aparținut lui Levente Szabó (conferențiar, UBB), care a întreprins o analiză ecocritică a romanului Fekete gyémántok (1870) al lui Jókai, tradus drept Diamantele negre în română în 1965. A doua prezentare, susținută de Cosmin Borza (cercetător, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”) și de mine, a reprezentat o încercare de schițare a unui concept paradoxal – „Orientalismul emancipator” – și legătura sa cu proiectul narodnic din Rusia țaristă. Studiul de caz asupra căruia ne-am îndreptat atenția a fost, de fapt, un caz de transplant ideologic: Constantin Stere, scriitor, publicist și om politic român, liderul unei mișcări socioculturale pro-țărănești de stânga (poporanismul), dar și membru al Partidului Național Liberal. A treia și ultima prezentare a fost cea a lui Claudiu Turcuș (conferențiar, UBB), în colaborare cu Ana Țăranu (doctorandă, UBB & University of Warwick). Prezentarea a fost singura din acest proiect care s-a îndepărtat de terenul exclusivist al literaturii, întrucât a analizat cazul lui Jenő Janovics (Imperiul Austro-Ungar), directorul Teatrului Național din Cluj în primele decenii ale secolului al XX-lea. Portretizat în general ca un bastion al rezistenței estetice și mitologizat ca regizor și creator, Janovics este documentat de Turcuș și Țăranu în calitate de antreprenor cultural și homo oeconomicus care a reușit să pună Clujul pe harta cinematografiei central-europene într-o perioadă de pionierat instituțional.
Gânduri la final de proiect
Orice poate fi comparat, important este ce facem cu asta. Proiectul de față a chemat voci din diferite specializări și țări să deznoade conceptele aparent date de-a gata cu care studiile literare operaseră până nu demult: ideea de națiune, de patrimoniu local și universal, de stat de drept, de imperiu, de etnie. Puține au fost evenimentele academice la care am participat care să fi pus în dialog istorii regionale atât de distincte (cea a Europei de Est, a Asiei de Vest și de Sud-Est, a Africii, a Statelor Unite, a Oceaniei etc.). Aceste depărtări geografice și istorice care se căscau în subtextul și paratextul operelor i-a împiedicat pe mulți cercetători literari din România din a le pune în conexiune, chiar și când viața autorului o cerea, chiar și când o parte a imaginarului literar a fost cosmopolit sau exotic. Cine s-ar fi gândit că ceea ce traversează literatura română nu este un spirit de geniu universal, nici o condiție damnată de provincial, ci un întreg sistem global de relații, contradicții și ecouri nebănuite? Și cine s-ar fi gândit că un roman, un paragraf, o frază din literatura română poate să conecteze cititorul cu ce s-a întâmplat într-un alt colț al planetei, într-o modulație străină și totuși recognoscibilă a marilor forțe ale istoriei de pretutindeni (capitalismul, imperialismul, naționalismul…) și care ne ajută să înțelegem împrejurimile?
Literatura poate face toate acestea, dacă i se dă șansa. Însă pentru activarea acestor posibilități virtuale, e nevoie de bani: bani în cultură, cercetare și educație. În ultimii trei ani, lumea academică din România a fost infuzată cu un suflu nou de viață, necesar și util, chiar dacă probabil efemer, datorită accesării fondurilor dedicată „Suportului pentru sectorul privat, cercetare, dezvoltare și inovare” a Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Desigur, aceste fonduri nu fac decât să panseze precaritatea instituțională în care s-a aflat cercetarea din România din ultimele decenii. Într-un context în care procentul din PIB alocat cercetării este de 0,13% (în timp ce media europeană este de circa 2%!), proiectele internaționale din care eu și unii colegi de-ai mei am avut noroc să facem parte nu sunt îndeajuns nici să transforme spațiul universitar într-un domeniu atractiv și rentabil pentru profesionalizare, nici să compenseze pentru ani întregi de subfinanțare sistematică. Cu toate acestea, trebuie să recunosc: în lipsa acestor fonduri, viața mea de doctorand ar fi fost mult mai complicată din punct de vedere financiar, în special într-un oraș universitar atât de scump ca Cluj-Napoca.
După cum au arătat rezultatele cercetărilor prezentate mai sus, munca academică cere stabilitate, timp și resurse, iar eu m-am bucurat să am parte de aceste privilegii în timpul doctoratului. În iunie 2026, proiectele finanțate PNRR ajung la final. Workshopul pe care l-am prezentat sintetic mai sus reprezintă ultimul eveniment din cadrul proiectului „A Global History of Romanian Comparatism”. Totodată, de mai bine de un an, România se confruntă cu un regim de austeritate, prezentat drept necesar pentru acoperirea deficitului acumulat de-a lungul anilor de guvernare dezastruoasă, dar acest proiect de „raționalizare” face ca tocmai sistemul educațional să aibă cel mai mult de suferit. Ce se va întâmpla cu cercetarea în viitorul apropiat, cel puțin în domeniul umanioarelor, rămâne de văzut. Pentru moment, pare că intrăm într-o perioadă complicată, în care doctoranzii vor avea de suferit, mai ales cei aflați la finalul demersului doctoral, confruntați cu posibilități foarte reduse de angajare atât în instituții, cât și în proiecte noi. Studenții de la licență, masterat sau din primii ani de doctorat sunt, desigur, cei mai vulnerabili în fața austerității actuale, iar cinismul cu care au fost tratați de-a lungul ultimului an va avea efecte reale asupra generațiilor academice viitoare. Chiar dacă este posibil ca noi proiecte să apară curând, subfinanțarea rămâne o problemă sistemică.
Acknowledgement
Această contribuție a fost finanțată de programul Uniunii Europene NextGeneration prin Planul Național de Redresare și Reziliență al României – Pilonul III-C9-I8, gestionat de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, în cadrul proiectului „A Global History of Romanian Comparatism: A Case Study in Inter-Imperial Comparative Literature (1877-1944)“, PNRR-III-C9-2023-I8-CF 22/27.07.2023, nr. contract 760276/26.03.2024.
Imagine principală via PICRYL
