Oricât de diferite ar fi convingerile și ideologiile care-i fac pe oameni să se ciocnească din ce în ce mai furioși, muzica e terenul unde ne întâlnim cu toți și, ca prin minune, ne mai pacificăm. Dacă n-ar fi playlisturile cu care să ne reparăm un pic la service-ul interior, lumea asta în care Donald Trump și Jim Jong Un, doi nebuni puternici ai planetei, conversează despre bombe nucleare, și oamenii săraci sunt aduși să țină partea celor care continuă să-i sărăcească, ar fi muuult mai greu de îndurat. Și vara asta pare să se fi înarmat cu destulă muzică bună, foarte bună și fabuloasă, cât să ne-ajungă tuturor pentru terapie. Am făcut o listă cu concertele care ne-au făcut să ne entuziasmăm cel mai tare: de la concertul istoric al lui Nick Cave, pe care l-am tot așteptat la București vreo 20 de ani, până la Son Lux, care răvășesc muzica zilelor noastre, și câteva concerte excelente de jazz-uri noi, pentru care, în sfârșit, nu mai e nevoie să mergi în afară. Și harta concertelor e cât se poate de variată, de la Romexpo și castelul Banffy, până la salina de la Târgu Ocna și la cătunul Smida din miezul Apusenilor.

Later edit: Mulțumim cititorilor că ne-au deschis și mai tare urechile (în loc să ne tragă de urechi) și ne-au mai sugerat câte concerte numai bune de completat lista. Le găsiți adăugate la finalul materialului.

Nick Cave, 19 iunie, la Rock in the City, Romexpo București

Am înghesuit în viața asta, cred, câteva sute de concerte, din fața Palatului Culturii din Iași, când dădeam din capul meu de adolescent nouăzecist pe „Basu’ și cu toba mare”, până într-un parc din Brooklyn, NY, unde am inhalat joint-urile tuturor puștilor din cartier veniți să danseze pe piesele de la Beirut, am prins pana lui Jack White, setlisturile de la National și Future Islands, plus niște bețe de tobe și alte pene, mi-am organizat vacanțele în funcție de concerte și am economisit bani de bilete, doar ca să văd cum se întâmplă live minunea asta pe care-o numim muzică. 

Dar dintre toate sutele de concerte, s-a ridicat deasupra unul singur și a început să plutească deasupra mea cu aripi de arhanghel blând. Poate pentru că la Sziget, acum câțiva ani, am țipat rău de tot când am recunoscut primele acorduri de la „Mermaids”, iar Nick Cave s-a uitat fix la mine, o fată cu ochelari agățată de gardul din fața scenei, și a șoptit în microfon „Atunci cântecul ăsta e pentru tine”, pentru că e singurul muzician pe care l-am văzut care ar putea, dacă ar vrea, să pornească un cult chiar acolo, în timpul concertului, pentru că oamenii îl țin pe palme și el știe asta, pentru că e unul dintre cei mai răscolitori poeți contemporani, iar muzica lui, cântată împreună cu semințele rele Warren, Jim & co., e o simfonie perpetuă a vieții omului pe pământ, pentru că a trecut printr-o tragedie cumplită - moartea unuia dintre fii -, a reușit să iasă la suprafață și-acum cântă parcă și mai copleșitor despre moarte, durere și pierdere, pentru că, o, Doamne, câte ar mai fi de scris, dar hai să mă opresc și să mai spun doar că un concert Nick Cave e o experiență spirituală&senzuală pe care cred că ar trebui s-o ai cel puțin o dată în viață. Măcar să vezi pe pielea ta cum e. Pe suprafața pielii, unde încap și mângâierea, și cruzimea, ca-ntr-un cântec de Nick Cave. (Luiza Vasiliu)

Arcade Fire - 20 iunie, la Rock in the City, Romexpo București

Am o slăbiciune pentru canadieni încă din copilărie, mă fascinează culturile duale, amestecuri din ingrediente care, în locul lor de baștină, nu prea se îmbină. Pentru canadienii de la Arcade Fire, cu componența lor excesiv de numeroasă, concerte mari, de stadion, scenografie complexă și show ca la greii rock-ului clasic, am chiar mai mult decât o slăbiciune. Am o mare iubire, punctată cu amintiri: când i-am descoperit, prin 2008, mulțumită last.fm-ului (probabil cu Rebellion (Lies)); când ascultam obsesiv cele două versiuni de la No Cars Go (cea mai degrabă acustică și lo-fi, de EP versus cea polișată, de album); când am aflat că violonistul lor, Final Fantasy aka Owen Pallett, și-a lansat album solo, și mi-am dat seama că oamenii ăștia sunt, în primul rând muzicieni extraordinari; când i-am văzut prima oară live la Barcelona; când i-am văzut a doua oară live la Barcelona. E greu să rezum poate cea mai mare formație pop-rock a timpurilor noastre, dar, ca să mă-ntorc de unde am pornit, ce-i face să funcționeze cred că e fix polifonia; mixul; combinația de ingrediente. Nu știu cum de se potrivesc și le iese, dar se potrivesc. Și le super iese. (Ioana Pelehatăi)

The Attic / InContext, 21-25 iunie, Slănic Moldova, Bacău

Dacă formula clasică ne-a antrenat că, de fiecare când ascultăm muzica vreunui artist, ea trebuie să sune invariabil  așa cum ne-a obișnuit, seria asta de concerte organizate de The Attic rupe regula și-i invită muzicieni foarte diferiți să testeze ce se întâmplă când și lucrează și improvizează împreună. Și-n felul ăsta, ceea ce iese din mințile, vocile și instrumentele lor se schimbă, în funcție de ceilalți și, foarte important, de contextul în care se află. Tocmai de-asta ceea ce propune The Attic, același nucleu de explotatori ai muzicii care ne-au scos în lume cu Outernational, mi se pare una dintre cele mai provocatoare experiențe sonore din vara asta. Fiindcă aduce la un loc unii dintre cei mai curajoși artiști din România, shapeshifters care creează tot timpul proiecte noi și care cultivă colaboarea, și artiști care vin cu sonorități și metode din spații culturale foarte diferite. Timp de 4 zile, sound-ul muzicii indiene o să zburde în natură, la Slănic Moldova, împreună cu experimentul contemporan. Pe bune, când crezi c-o să mai ai ocazia asta? E greu de explicat ceva ce n-ai ascultat deja cu urechile tale și ceva ce, foarte probabil, nici n-a mai existat vreodată în forma asta, așa că cel mai bine dați o tură să vă convingeți, la cele câteva concerte (cu intrare liberă) care-or să aibă loc în spații la rândul lor rupte de rutina evenimentelor culturale (Andra Matzal):

  • Salina Târgu Ocna, 23 iunie, de la 13:00 la 18:00: Stimmung, Micleușanu M., Melanie Velarde, Sașa Liviu Stoianovici & Michiu and Khayal: Stefan Fraunberger attunes Bogdana Dima, Diana Miron, Laurentiu Coțac, Sian Brie, Călin Torsan
  • Foișorul din parcul central Slănic Moldova, 24 Iunie: Concert de muzică clasică indiană, vioară și tabla Anne Marie Ene & Avadhut Kasinadhuni
  • Platforma Sonda 2, 22 iunie - Sillyconductor live și 23 iunie - Multumult

Nik Bartsch’s Ronin, 27 iunie, la Jazz in the Park, Muzeul de Artă din Cluj Napoca

Cvartetul Ronin al pianistului și compozitorului elvețian Nik Bartsch spune că face zen-funk jazz. Adică amestecă în poțiunea jazzului clasic niște groove de funk și elemente de muzică ritualică japoneză - Ronin, de altfel, referă la războinicii sau samuraii nevoiți să rătăcească prin țară, în căutarea unui nou stăpân. Poate că japonismele nu-s ușor de detectat pentru urechi novice, dar poliritmia densă și imprevizibilă te ia cu totul pe sus și nu-ți cere socoteală. Bartsch zice că concertele lor live sunt deopotrivă meditative și explozive, iar dacă o să asculți mostra de mai jos, o să-i dai dreptate când o să-l însoțești ba pe bucățile dantelate, miniaturale, ba în vârtejurile precipitate. O să-i puteți vedea pe viu la Jazz in the Park, unde, apropo, dacă ajungeți, să nu-l ratați nici pe Alfa Mist. (Andra Matzal)

Rymden: Bugge Wesseltoft, Dan Berglund, Magnus Östrӧm, 15 iulie, Gărâna Jazz Festival, Parcul Național Semenic

Line up-ul de anul ăsta de la Gărâna e atât de fantastic, încât mi-a fost greu să aleg un singur concert. Dar, pentru că îi urmăresc de mult și pe norvegianul Bugge Wesseltoft, și pe suedezii de la E.S.T., m-am oprit la Rymden, „noul supergrup alcătuit din trei minți uriașe ale muzicii europene contemporane”. Mințile sunt pianistul Bugge Wesseltoft, unul dintre numele aproape clasicizate ale noului jazz nordic, basistul Dan Berglund și toboșarul Magnus Öström, stâlpii dispărutului grup E.S.T. - Esbjörn Svensson Trio, care a făcut istorie în muzica jazz de la începutul anilor 90 și până în 2008, când liderul trioului, pianistul Esbjörn Svensso, a murit într-un accident de scuba diving. Cei trei muzicieni au în comun pasiunea pentru experiment și preocuparea continuă de-a forța granițele genurilor muzicale. În noua formulă, „influențele cele mai evidente sunt jazz-ul modern, Bach, muzica de film și chiar rock-ul, (...) amestecate într-o experiență live matură și relaxată.” Primul album al noului proiect e planificat să apară la anul, așa că prezența lor la Gărâna e cu atât mai specială: practic, o să vedem în avanpremieră ce-a ieșit din întâlnirea a trei dintre cele mai cutezătoare minți din jazz-ul actual.

P.S. „Rymden” în suedeză înseamnă „spațiu” ;) (Luiza Vasiliu)

Wolf Alice - 19 iulie, la Electric Castle, Castelul Banffy, Cluj Napoca

O trupă cu oameni de 20+ care a debutat doar acum trei ani şi care dă viaţă nostalgiilor indie, brit-pop & grunge, reînvie starea aia în care pluteşti şi te gândeşti că lumea e mai mult decât e, aia de transă hedonistă & introspectivă, cu visuri şi anxietăţi, iubiri şi amăgiri, sex şi furie, sub obsesia morţii. Mi-a plăcut Visions of Life, al doilea lor album, un sound rocky îmbinat cu o voce când contemplativă, când obraznică, când seducătoare, cu explozii de armonie și distorsuri, care duc mai departe spiritul zbuciumat al (post)adolescenței. (Ionuț Dulămiță)

Son Lux - 20 iulie, Electric Castle, Castelul Banffy, Cluj Napoca, dar și 5 octombrie, Club Control, București

Un live Son Lux se poate descrie într-un singur cuvânt: ru pă tor. În sensul în care-ți rupe și fâșul și inima în același timp. Cei trei americani au făcut de la primul lor album încoace - At War with Walls & Mazes, 2008 - un studiu muzical-experimental-aproape-sociologic despre anxietățile, durerile și fericirile noastre. Ce-nseamnă să te străduiești să-ți faci viața mai ușoară, ce-nseamnă să nu poți, să iubești și să pierzi, să fail again, fail better, cum zicea bunicul Beckettt, totul într-o explozie colosală de sunet și culoare, percuție și antren, pe care-i absolut imposibil să nu închizi ochii, să-ți miști șoldurile ca niște nave de război, cum zicea unchiul Jack White, și să strigii pfoaaaaa pe dinăuntru și să vrei să nu se mai termine. Mi se pare fenomenal că trupa asta, care a marcat în ultimii ani felul în care se face muzică la noi (adică pe pământ), vine de două ori în România anul ăsta. Era o vreme în care se făceau deja 30 de ani de când îi așteptam pe Rolling Stones ca pe parașutiștii americani, și-acuma Son Lux aterizează dublu în grădina maicii Domnului, cum zicea verișoara de-a doua Ana Birchall. Să fie primiți! (Luiza Vasiliu)

múm – 21 iulie, la Electric Castle, Castelul Banffy, Cluj Napoca

Am văzut o singură dată o trupă islandeză live până acum, Sigur Rós, eram la un mega festival belgian şi luasem ciupercuţe din Amsterdam, iar arcuşul ăla care sfredelea chitara şi chiţăiala aia bizară deasupra a 80.000 de oameni m-au tripat cumplit, deşi când asultasem acasă îmi plăcuse mult. Mi-am revenit între timp şi sunt pregătit pentru a doua experienţă islandeză - múm la Electric Castle. De data asta o să merg nealterat, pentru că oricum, din ce am ascultat pe net şi din ce zice aici Ioana Cîrlig, care a vorbit cu una dintre fondatoarele trupei chiar la ea acasă, în Islanda, („De fiecare dată când încep să cânte, pare că e un proces vital, un pic dureros, aproape incontrolabil: e ceva ce trebuie să se întâmple”), nu o să fie nevoie. Muzica lor e o aventură continuă, terapeutică. (Ionuț Dulămiță)

Cigarettes after Sex - 11 august, la Summer Well, Domeniul Știrbey, Buftea

Slowcore și shoegaze sunt două dintre pretențiozitățile mele muzicale preferate. Sunt și două dintre etichetele puse de puriștii pop-ului ambiental formației americane Cigarettes after Sex. Pe 11 august o să-i poți vedea la Summer Well, în decorul ideal de languros și burghez al Domeniilor Știrbey. (Într-o paranteză deșănțat de personală fie spus, singurul moment în care regret că m-am lăsat de fumat de jumătate de an e conținut în titlul acestei formații. Ceea ce, evident, mi-i face cu-atât mai simpatici.) Când i-am auzit primele dăți pe Cigarettes after Sex, cel mai probabil cu Nothing’s Gonna Hurt You Baby, am auzit copilul muzical din flori făcut în grup de Cowboy Junkies/Mazzy Star și Cocteau Twins. M-au cucerit definitiv când aceeași piesă a apărut pe coloana sonoră a episodului 7 din Handmaid’s Tale, într-un moment atât de (ne)nimerit încât melodia asta minunată devine aproape o plăcere perversă. Dar am scris destul, îi las să-ți spună și singuri. Și dacă ajungi la Summer Well, să-ți aprinzi o țigară post-coitală și pentru mine. (Ioana Pelehatăi)

Portico Quartet, 17 august, la Smida Jazz Festival, Smida - Parcul Natural Apuseni

Am făcut multe drumuri cu Portico Quartet în căști, fiindcă mi se pare o muzică perfectă pentru pași, pentru mișcare și schimbare: niște peisaje sonore senine și melancolice, cu puseuri alerte și cotituri meditative, multă emoție, ritm și un saxofon care mi-a sucit mințile. Ultimul lor album, Art in the Age of Automation, schimbă destul de mult foaia - de la jazz-electronica, trece mai degrabă la jazz / ambient / synthpop -, dar cu toate astea păstrează destul din texturile pe care le meșteresc băieții ăștia patru la tobe & hang, clape, bas, saxofon, și din atmosfera lor imersivă. E un mic manifest despre muzica timpului ăstuia, când ne-am înfrățit de-a binelea cu mașinăriile, cu câmpiile ei elizee de repetiții și drone, pe care instrumentele digitale se antrenează în fiecare zi, să prindă sufletul analog. De ascultat cu ochii închiși în mijlocul pădurii, la Smida. Până atunci, un preview, pentru antrenament sonor prin parcuri. (Andra Matzal)

Sons of Kemet - 19 august, la Smida Jazz Festival, Smida - Parcul Natural Apuseni

Shabaka Hutchings (saxofon & clarinet), care conduce vietatea muzicală pe nume Sons of Kemet, e un fel de șaman al orașelor din zilele noastre, dar cu rădăcinile bine înfipte în culturi din cu totul alte vremuri și locuri. Din Caraibe, până prin cotloanele așa de diferite ale Africii. Așa e și sunetul cvartetului britanic - un amestec „feroce” (zic unii) de jazz și improvizații din țările calde, cu o forță vitală gata să smulgă pe oricine din alienare. Cel mai nou album Sons of Kemet,  Your Queen is a Reptile, e bine îmbibat în mesaj politic și social: o critică a monarhiei, a colonialismului și-a felului în care sunt primiți migranții. Critica asta ia forma a 9 piese super-vitale, fiecare fiind dedicată unei femei puternice din diaspora africană - 9 regine din alte lumi posibile, care trebuie sărbătorite printr-o libertate totală a muzicii. (Printre ele, se numără și bunica lui Hutchings, o doamnă din Barbados.) Pân-o să mă bucur de nebunia lor live, la Smida, în creierii aerisiți ai munților, dau play (Andra Matzal):

Later edit (cu ajutorul cititorilor):

The Cinematic Orchestra, 29 iunie la Jazz TM, Piața Victoriei, Timișoara

Mogwai, 27 iulie, la Artmania, Piața Mare, Sibiu

Bugge Wesseltoft & Christian Prommer, 24 iunie, la International Samfest Jazz, Turnul Pompierilor, Satu Mare