„Românii nu citesc”, știți refrenul. Și totuși, în București și-n țară, grupuri de necunoscuți se adună lună de lună, ca să vorbească despre ultima carte citită. Cum se manifestă fenomenul cluburilor de carte (book clubs) la noi și ce ne poate învăța despre imaginație, empatie și comuniune? Am fost la patru astfel de întâlniri ca să aflăm.
La ultimul etaj al unei librării, printre cărți, mai multe persoane vorbesc despre șoimi și natură. Într-o cafenea câteva fete râd și glumesc, în timp ce discută despre rezistență și postcolonialism în Libia. În altă sală, dintr-o altă librărie, se citește în liniște, întreruptă când cineva chicotește la un pasaj amuzant dintr-un SF.
Așa arată câteva dintre cluburile de carte din București – locuri unde amatorii de literatură se adună să discute despre ce-au mai citit, sau, într-unul dintre cazuri, să împărtășească în liniște timpul lecturii.
Ideea de club de carte nu e nouă. Unul dintre cele mai vechi astfel de cluburi a apărut în Statele Unite, unde, în secolul al XVII-lea, Anne Hutchinson a format un grup de lectură din Biblie. Pe măsură ce și alte cărți au devenit tot mai accesibile, cluburile de carte s-au înmulțit; fast forward până-n anii ’90, când apar cluburi de carte celebre, precum cel al vedetei TV Oprah Winfrey, sau, mai aproape de zilele noastre, al actriței Reese Witherspoon.
Astăzi, cluburile de carte, mai ales cele la care te întâlnești cu alți amatori de lectură în format fizic, s-au înmulțit după pandemie. Nevoia de conexiune și dificultatea de a socializa după luni bune în izolare i-a împins pe mulți înspre forme de comunitate controlate și sigure. Dacă nu știi ce să vorbești cu un străin, un book club rezolvă problema, pentru că îți dă startul: o carte pe care ați citit-o amândoi.
În plus, pare că cititul, în general, se bucură de atenție înnoită. Mișcarea se datorează în parte TikTok, unde #BookTok, hashtagul care adună recomandări, cronici sau pur și simplu estetică legată de cărți a explodat în ultimii ani, cu nu mai puțin de 50 de milioane de postări.
Între timp, România se află în continuare pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în privința consumului de carte. Probabil știți statisticile: doar 29,5% dintre români spun că au citit o carte în ultimele 12 luni, față de 35,4% dintre italieni, de exemplu. O problemă e că, la noi, prețul cărților poate fi prohibitiv, mai ales după creșterea TVA-ului perceput pentru acestea. Nici la capitolul biblioteci nu stăm neapărat mai bine: deceniile post-1989 au dus la închiderea multora, mai ales în rural, dar și-n marile orașe. Sigur, un book club în centrul Bucureștiului nu va putea niciodată să țină locul unor politici culturale coerente sau al accesului la cărți în rural; dar în peisajul, adesea dezolant, al cititului în România e îmbucurător să descoperi locuri în care oamenii se întâlnesc doar ca să vorbească despre cărți.
Deci book club-urile sunt doar despre lectură? De fapt, dacă am descoperit ceva în timpul documentării reportajului de mai jos este că oamenii ajung repede de la cărți la povești de viață, la diferențe de opinie care pot fi fertile, nu divizive, la nevoia de a redefini cuvinte importante, la multe alte forme de apropiere și efervescență în gândire.
Trei reporteri Scena9 au plecat pe teren, ca să vadă cum se reflectă trendul cluburilor de lectură în Capitală. Oana Filip a fost la Nazra, un club de cărți arabe organizat de colectivul Nazra, pentru care lectura e (și) o formă de activism. Miruna Topliceanu a participat la Silent Book Club, o întâlnire în care oamenii se strâng să citească în liniște, organizată de managerul cultural Oana Boca Stănescu, un spațiu pentru singurătate împărtășită, iar Norbert Nemeș s-a dus să ia pulsul clubului de carte al poetei Cristina Alexandrescu, unde există mereu un invitat special, și la cel al cântărețului Dan Byron, un caz clasic de book club animat de o celebritate pasionată de citit.
„Iubesc ideea de book club pentru că e o formă de comunitate de care nu am parte, pentru că sunt străină”. Clubul de carte arabă Nazra
de Oana Filip
„Îmi amintesc scena asta pe care am iubit-o, în care autorul povestește cum, când era copil, trebuia să se întâlnească cu tatăl său care avea un nume de cod, dar pe care copilul l-a uitat.”
E o sâmbătă ploioasă de martie și ne-am adunat mai multe fete, membre ale book club-ului Nazra în jurul unei mese dintr-o cafenea hipsterească. Grupul se strânge o dată la câteva săptămâni să vorbească despre cărți scrise de autori sau autoare arabe. Nu e un club doar pentru femei, dar cel mai adesea participarea e exclusiv feminină.
Pe masă, printre cafele, fresh-uri și ciocolate calde stă cartea pe care ne-am întâlnit s-o discutăm: Întoarcerea de Hisham Matar. Volumul de memorii pornește cu întoarcerea lui Matar în Libia după căderea regimului lui Muammar al-Gaddafi în 2011 și încercările acestuia de a afla ce s-a întâmplat cu tatăl său, un disident libian dispărut după ce a fost închis din motive politice.
„Eu îmi doream de mult să avem un book club”, povestește Delia Grosu, profesoară la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității din București, una dintre organizatoarele Nazra. „Îmi place foarte mult sa citesc și voiam să vorbesc cu cineva despre ce citesc.”
Iar la book club chiar se vorbește destul de mult. Ce i-a ieșit autorului? O exprimare poetică, care curge bine, spune o participantă. Ce a lipsit? Personajele feminine, constată alta. De aici, conversația se duce înspre cum arată rezistența feminină. Din carte aflăm că mama lui Hisham, naratorul, a adăpostit și hrănit femei care veneau să-și viziteze soții și fii închiși de regimul al-Gaddafi. De multe ori, astfel de acțiuni sunt trecute cu vederea, pentru că nu par destul de eroice, dar, de fapt, sunt adesea coloana vertebrală a disidenței.
Conversația e ca un copac: începe cu un trunchi comun, cartea, apoi se desparte în tot felul de ramuri. Niciuna dintre noi, participantele de astăzi, nu știa, de exemplu, că italienii au avut lagăre de concentrare în Libia și că regimul colonial de acolo a fost extrem de represiv. În carte e super bizar, dar și cumva amuzant, că naratorul vorbește prin SMS-uri cu fiul lui al-Gaddafi, care își punctează mesajele cu emoticoane. La club se râde și se glumește, într-o combinație de română și engleză, pentru că nu toate participantele vorbesc româna, dar se și discută serios despre trauma exilului sau despre complexitățile unei figuri istorice ca al-Gaddafi – tiran în țara sa, dar susținător al altor state arabe și africane, ca Palestina sau Tunisia, precum și al unor mișcări militante, printre care Panterele Negre din Statele Unite.
Participantele aleg împreună ce citesc, prin vot pe pagina de instagram a grupului. Pentru data viitoare, de exemplu, vor citi Parizianul de Isabella Hammad, care a bătut la vot Frankenstein in Baghdad de Ahmed Saadawi. Ca să te înscrii în club trebuie doar să le scrii organizatoarelor pe Instagram.
Pentru Delia și Maria, colega ei din organizare, era important ca book club-ul lor să fie un spațiu sigur, unde lumea să-și poată împărtăși gândurile fără frica de judecată. Din mers au învățat că e în regulă dacă cei care vin nu au citit cartea. Și la întâlnirea la care am fost eu Maria a apucase să citească doar câteva pagini. Tot așa au învățat că ajută să citească la întâlnire recenziile de o stea ale cărții de pe GoodReads. Mai detensionează atmosfera, pentru că de multe ori cărțile au teme foarte grele, precum războiul, trauma sau exilul.
Colectivul Nazra, care organizează clubul de lectură, s-a format după atacurile brutale ale Israelului în Fâșia Gaza, survenite după atacul din 7 octombrie 2023. Din dorința de a sprijini palestinienii, grupul a strâns donații pentru victimele și supraviețuitorii din Gaza, dar a organizat și proiecții de film, discuții și acest book club, alături de cineclubul feminist F-Sides.
„La început, sincer, mie mi-era un pic teamă că nu o să vină nimeni”, povestește Delia. „Ne gândeam că poate o să fim doar trei-patru mereu și o să citim câteva cărți, că nu sunt atât de multe traduse”. Dar lumea a venit, iar lista de cărți din care pot alege încă n-a fost epuizată.
Irina, o tânără de 24 de ani, s-a alăturat book club-ului după ce a aflat de el la sufrageria literară organizată la Cărturești (tot o întâlnire de discuții pentru iubitorii de carte). A hotărât să vină la Nazra pentru că voia un spațiu unde să vorbească cu oameni care cred că Israelul comite genocid în Gaza.
„În anumite perioade ale vieții mele încep să citesc mai mult – când nu mă simt foarte bine mintal sau când evenimentele care se întâmplă la nivel mondial îmi dau bătăi de cap”, explică ea. „Ca să-mi potolesc anxietatea, am zis să și particip la un club de carte, să mai cunosc oameni noi, să mai ies puțin din bula mea, să mai văd și alte păreri.”
„Eu mereu am crezut că literatura poate să fie un punct de plecare în a înțelege niște lucruri despre lumea asta în care trăim”, spune Delia. Când ce învățăm despre lumea arabă în societate și de la televizor este că acolo sunt doar războaie nesfârșite, fundamentalism religios și „barbarism”, să citești cărți scrise de autori și autoare din acel spațiu te ajută să înțelegi cât e de diferită realitatea, să adaugi context știrilor și informațiilor de pe internet și să depășești stereotipurile. „Nu cred că citești o carte și gata, ești expert în Siria, dar cred că dacă participi la un book club unde vin și oameni pe care tu nu-i cunoști, ai șanse foarte mari să afli multe despre un spațiu geografic unde poate n-ai fost niciodată”, adaugă organizatoarea. „Oamenii chiar sunt curioși și cred că caută orice modalitate de a putea afla mai multe despre zonele astea și de a vorbi cu oameni despre ceea ce citesc.”
Citind Întoarcerea pentru book club, de exemplu, mi-am dat seama că nu știam mai nimic despre Libia. Nici că a fost colonie italiană și nici că a existat o rezistență activă acolo împotriva puterilor colonialiste. Nu știam de masacrele petrecute în închisorile libaneze sub al-Gaddafi, dar nici că dictatorul libian a fost un apropiat al liderului sud african anti-apartheid Nelson Mandela.
„Noi avem un privilegiu pe care alți oameni nu-l au. Pentru mine, întotdeauna cultura a însemnat rezistență”, îmi spune Irina. „Prin literatură, tu descoperi lumea altcuiva prin ochii acelei persoane și-ți dezvolți empatia. Vezi că oamenii ăștia sunt mai apropiați de tine decât ai crede, de fapt, chiar dacă sunt într-o altă parte a lumii.”
Și pentru o tânără din țările arabe, book club-ul, despre care a aflat printr-o colaborare cu F-Sides, e o formă de rezistență. Distrugerea culturii palestiniene, bombardarea școlilor și descurajarea intelectualismului este parte din politica genocidară a Israelului, spune tânăra – așa că, pentru ea, a rămâne conectată la cultura ei și a-i încuraja și pe alții s-o descopere devine cu atât mai important. „Ne pierdem sentimentul identității și trebuie să-l găsim și prin cărți. Nu contează dacă sunt din cultura ta sau din a altuia”, spune ea. „Cărțile îți dau o perspectivă, umanitate, empatie, capacitatea de a merge dincolo de propria experiență și a te reconecta cu tine însăți.”
Sigur, îți poți exersa empatia și citind singură acasă, dar cluburile de carte merg un pas mai departe, pentru că te aduc, la propriu, mai aproape de oameni. Pentru participantele la Nazra, asta pare să fie cel mai important. „Iubesc ideea de book club pentru că e o formă de comunitate, de care nu am parte atât de mult aici, pentru că sunt străină”, spune tânara arabă.
De asta crede și Delia că book club-urile au atâta succes acum – pentru că îndeplinesc o nevoie de comunitate pe care o resimt mulți, mai ales după pandemie. „Pentru mine cel mai important e că, după atâtea întâlniri, ele deja sunt prietenele mele”, spune și Delia.
Cititori singuri, dar împreună. Silent Book Club
de Miruna Topliceanu
Am un singur lucru în minte când muzica se oprește în camera din spate a librăriei Seneca Anticafe și încep timide răsfoieli de carte, încercări stângace de acoperire a unui strănut, răpăieli pe ferăstruica de pe tavan: m-am trezit cumva într-un videoclip tip „ambianță – 48 de ore de citit într-o librărie on a rainy day”. Se rupe vraja imediat cum începe să vuiască un uscător de mâini de undeva foarte aproape și mă prind că toaleta e chiar lângă noi. Pentru a ajunge acolo, toată lumea din librărie trebuie să treacă prin camera de lectură.
Mă aflu la a doua ediție de Silent Book Club, un club de carte care aduce la București un concept internațional creat pentru cititorii care vor să fie singuri, dar împreună. Doritorii se înscriu pe Facebook sau mail și se strâng lunar în librăria de pe strada Arhitect Ion Mincu, unde petrec o oră citind în liniște absolută o carte pe care și-au adus-o de acasă. Nu e aceeași pentru toți. În acea oră, nimeni nu discută, nimeni nu dezbate, aproape că nimeni nu râde silențios la vreun pasaj isteț. (Cu o singură excepție notabilă când am fost eu. Cineva s-a simțit atât de relaxat încât s-a și descălțat ca să se cocoațe pe banca de lemn, în ton cu sentimentul de intimitate creat de club.)
O bănuială cinstită ar fi că oamenii care vin aici sunt mai degrabă introvertiți, că vor să aleagă dacă socializează ori nu. Sau, după cum spune Oana Boca Stănescu, organizatoarea clubului, despre care zice că e o „găselniță” importată din SUA, sunt oameni care apreciază lipsa presiunii. Aici nimeni nu te trage la răspundere că n-ai citit lista lungă de la ultimul International Booker Prize. Și pare că funcționează: afară plouă de rupe, dar sala e ocupată într-un procent respectabil.
Deși nu există un text impus participanților, ediția curentă e ghidată de cuvântul armonie. Numai că observ la cea mai tânără participantă, care trebuie să aibă vreo 10 ani, titlul nu neapărat armonios Horrid Henry Wakes the Dead. Probabil că am interpretat eu regulile prea strict. Țin în mână The Left Hand of Darkness, citită deja – un SF antropologic de Ursula K. Le Guin, unde armonia vine din diferențe, nu din asemănări. Lângă mine, Alex, colegul videograf pe care abia l-am cunoscut e îmbrăcat lowkey dark academia și astfel perfect integrat în camera lemnoasă cu mese lemnoase, trepte lemnoase, lemn lemnos. Îmi spune că probabil ar fi trebuit să-și aducă și el ceva de citit, așa că se alege cu cartea mea de rezervă, Anne of Green Gables, un clasic al literaturii pentru copii, citit deja, cu o copertă ca un vis în linii, texturi și culori, unde armonia vine din asemănări, nu din diferențe.
Când sună alarma, semn că a trecut o oră, aproape nimeni n-are curajul să se miște primul. Câțiva rebeli continuă să citească, la fel de tăcuți. Despre asta îmi vorbește Marilena Iovu, una dintre participantele la club – poate că liniștea împărtășită cu alții e ciudată la început, dar există un moment în care uiți și începi să citești. Silent Book Club ar putea fi locul pentru tine, spune Marilena, dacă vrei să ieși din casă cu o carte, dar într-un loc mai animat decât o bancă din parc.
Un uliu și 30 de feluri de a citi o carte. Book club-ul lui Dan Byron
de Norbert Nemeș
Este 18:44, mai e cam un sfert de oră până să înceapă book club-ul lui Dan Byron, solistul trupei byron. Suntem la ultimul etaj al librăriei Humanitas din Centrul Vechi al Bucureștiului, într-o încăpere mare, plină cu cărți și scaune dispuse în cerc.
Clubul și-a început activitatea fix acum doi ani, în martie, și a ajuns între timp la cea de-a 16-a ediție, aniversară.
Încep să sosească oamenii. O participantă scoate din geantă cartea U de la Uliu de Helen Macdonald, înainte să se facă comodă. Volumul, în jurul căruia se va vorbi în următoarele două ore, urmărește relația dintre un om și un uliu crescut și dresat de el, dar și felul în care această experiență devine o formă de apropiere de natură și de sine, pe fundalul doliului provocat de moartea tatălui autoarei.
„Nu știu de ce, mi-a plăcut de mic copil să citesc. Țin minte că, în primă fază, maică-mea îmi cumpăra o carte pe zi, pentru că erau cărți de-alea micuțe, de copii, și eu terminam în fiecare zi câte o carte”, își amintește Dan Byron, muzician și gazda book club-ului. La un moment dat, disperată, mama s-a dus la librărie și i-a cumpărat cea mai groasă carte pentru copii. „Pe aia am terminat-o într-o săptămână.” De atunci, spune Byron, relația asta s-a tot modificat. A dat de alte cărți, de oameni cu care a vorbit despre ele, de recomandări care l-au dus mai departe. Dar cum a apărut ideea, poate mai puțin obișnuită, ca un muzician să organizeze un book club? „Am vrut să mă văd cu oamenii care vin la concertele noastre și în alt context, să vorbim și despre altceva, să avem un subiect comun.”
Între timp, din zona scărilor se aude tot mai mult zumzet. Sosesc și mai mulți participanți, unii cu zeci de stickere colorate lipite pe diferite pagini ale cărții. Una dintre cititoare îi explică alteia: acolo sunt fraze care îi plac sau pe care vrea să le țină minte, dar n-a vrut să sublinieze direct pe carte.
Intru în vorbă cu Nona, 43 de ani, auditor IT. Îmi spune, cu ușoară mândrie, că are și un cont de bookstagram. Citește de la cinci ani și nu s-a oprit niciodată.
„Am învățat să citesc foarte devreme și am citit toată viața. Mama m-a lăsat să citesc absolut tot ce am vrut, nu mi-a limitat niciodată lecturile și asta m-a făcut să mă dezvolt multilateral și să-mi dezvolt gusturile foarte variat”.
După pandemie a început să meargă la book club-uri, din nevoia de a ieși din casă și de a socializa. Primul a fost Armada, organizat de editura Nemira, iar apoi a început să descopere și altele, pe care azi le alege în funcție de cărți și de cine participă. La clubul lui Byron vine de aproximativ un an și își amintește că prima carte dezbătută a fost Theodoros, de Mircea Cărtărescu.
„Îmi place să citesc și singură, pentru că pot să aleg eu ce citesc, în funcție de dorințele mele și ce stare am la momentul respectiv, dar îmi place să citesc și în comunitate, pentru că schimbi idei.”
Îmi povestește că în jurul întâlnirilor s-a format o mică comunitate, activă inclusiv pe grupuri de WhatsApp, unde dezbat înainte de întâlniri. Pentru ea, tocmai schimbul de idei despre tot ce are de oferit o carte face diferența.
„E mișto să afli ce păreri au ceilalți, să dezbați idei, concepte, personaje, caracterizări. E foarte fain să afli și cum văd și cei din jur lucrurile, pentru că părerea noastră e limitată la experiențele pe care noi le avem și e interesant să ieși din capul tău puțin.”
Discuția de azi pornește, într-adevăr, de la textul cărții U de la Uliu de Helen Macdonald, dar participanții ajung repede și la propriile experiențe. Vorbesc despre moarte, pierderi din familie și felul în care fiecare a trecut prin astfel de momente. Apoi ajung la povești despre relații personale cu animalele, atașament și cum se schimbă lucrurile după un deces.
Apar, pe urmă, și recomandări de alte cărți, pe teme apropiate, iar la un moment dat discuția se mută și pe cât de corectă este traducerea titlului (în original, cartea se numește H Is for Hawk). Pe măsură ce se adună opiniile, se conturează și două tabere: cei cărora le-a plăcut cartea și ceilalți, pentru care volumul nu a funcționat.
- Descrierile despre natură erau așa de bune și asta cred că ne-a ținut.
- Pe mine nu.
Se râde. Cineva continuă:
- A fost boring as fuck când merge prin natură.
După ce dezbaterile pe tema cărții se încheie oficial, discuția încă plutește în aer; oamenii își strâng lucrurile, dar mai spun ceva pe fugă sau continuă idei începute mai devreme. Pentru Dan Byron, tocmai asta e miza întâlnirilor. „Mulți dintre ei tocmai au încercat să-și disciplineze cumva dorința asta de a citi mai mult, și un book club ajută. Și pe mine m-a ajutat foarte mult să citesc mai constant.”
Alegerea titlurilor e unul dintre pașii care țin în viață întâlnirile. Byron încearcă să găsească subiecte, nu neapărat familiare, dar care pot deschide discuți. „Uite, acum am avut o carte despre șoimărit. Nu știam nimic despre șoimărit înainte. Nu zic că acum știu totul despre asta, dar măcar am o idee”.
Pe viitor, Byron ar vrea ca clubul să discute memorialistică – un gen pe care spune că l-a ocolit prea mult timp. „De obicei, noi ne așteptăm să vedem cărți de memorii ale unor oameni celebri, care eventual se ocupă cu altceva, nu cu scrisul. Dar sunt foarte multe, pe care le-am descoperit între timp, […] scrise de niște oameni de care nu ai auzit niciodată și care au cu totul alte preocupări. Cred că merită explorat filonul ăsta”.
În toată povestea cu book club-ul, Byron spune că n-are un merit anume și nici nu a încercat să construiască o comunitate „cu intenție” sau să-i facă pe oameni să revină. Lucrurile s-au legat de la sine, până în punctul în care s-au adunat prea mulți. „Începe la un moment dat să fie haos. Nu mai nu se mai înțelege ce, cine, ce vrea să spună, care e subiectul…”.
De aici a venit nevoia de a introduce un bilet de intrare și o limită de locuri. Banii pe bilete merg într-un proiect care începe să prindă formă – o bibliotecă, pe care Byron și echipa de organizare vor s-o amenajeze la centrul de tineret The Youth din Piața Romană. Deocamdată lucrează la listă de cărți și, în paralel, au început achizițiile și donațiile de la edituri și retaileri de carte. Pe viitor, Byron vrea ca biblioteca să aibă și o aplicație digitală.
Pentru muzicianul-cititor, miza pare să fie în întâlnirile și discuțiile din jurul cărților. Asta a fost cea mai mare supriză pentru el, în cei doi ani de book club. „În momentul în care te întâlnești cu încă 30 de oameni și vorbești despre cartea aia, îți dai seama că tu ai doar o părere. Cartea aia poate fi interpretată în foarte multe feluri – ca orice tip de artă, de fapt”.
O carte discutată în fața celei care a scris-o. Book club-ul poetei Cristina Alexandrescu
de Norbert Nemeș
„Am avut multe pisici negre, care toate se numeau Behemot. Și i-am întrebat (pe părinți, n.a.): «De ce Behemot, de ce un nume atât de urât?». Pentru mine suna groaznic”, îmi povestește Anisia, studentă, într-o dimineață ploioasă de martie. „Mi-au spus: «Păi, citește Bulgakov, Maestrul și Margareta». Și așa am ajuns să o citesc la 11 ani, pentru că voiam să știu cine este Behemot.”
Tânăra, care astăzi studiază Literele, a început să citească de la patru ani, iar părinții încurajau constant lectura: în loc să-i explice referințele, precum cea la motanul lui Bulgakov, o trimiteau înapoi la carte. „Fiecare zi era un book club, pentru că trebuia mereu să citim ceva, să discutăm ceva, să punem și noi întrebări, să răspundem la întrebări.”
Cu toate astea, prima ei participare la un club de carte are loc în dimineața în care stăm de vorbă. Suntem la book club-ul organizat de poeta Cristina Alexandrescu – chiar la aniversarea de un an a micii sale comunități de cititori, timp în care clubul s-a întâlnit de opt ori.
În jur, oamenii, încă adormiți, își țin cafelele în mâini. E ziua în care s-a trecut la ora de vară, deci mulți au dormit cu o oră în minus. Se mai glumește pe tema asta, se mai cască, dar lumea își caută concentrarea și locul în sala din barul bucureștean Teoria.
Mai toți au la ei romanul Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega. Cartea urmărește povestea unei femei care încearcă să înțeleagă și să ducă mai departe experiența unei traume trăite în copilărie, într-un context în care abuzul și tăcerea din jurul lui devin aproape imposibil de separat. Romanul vorbește despre felul în care astfel de experiențe nu dispar, ci rămân în corp, în memorie și în relațiile cu ceilalți, chiar și atunci când nu sunt rostite. În același timp, e și o încercare de a recupera o voce și de a da sens unor lucruri care, mult timp, au rămas nespuse.
Întâlnirile acestui book club sunt moderate de Cristina Alexandrescu, dar mereu alături de un invitat. Astăzi este reallyrux, creatoare de conținut și streamer. Și, poate pentru că suntem la o ediție aniversară, mai există un element rar în ecuație: autoarea însăși, scriitoarea și autoarea dramatică Alina Nelega, este prezentă în sală.
Discuția începe animat, pe mai multe voci, dar una dintre ele revine constant din spatele sălii. David, un tânăr care pare să fi venit pregătit, intră în dialog, completează, nuanțează, ridică adesea idei care prind imediat la ceilalți.
Pe parcursul conversației, David vorbește onest despre cum a citit el cartea, fără să încerce să-și ajusteze reacțiile. Tocmai asta îl face să revină. „Mi se pare că e o valoare foarte mare în ideea asta de a fi martor și de a-i avea pe ceilalți martori, să fiu eu văzut, cum a fost și azi, că mă vulnerabilizez destul de ușor – să fie văzută experiența mea cu cartea și, în același timp, să aud alte experiențe pe care oamenii le au cu același text. Asta mi se pare că e, dincolo de ideea vagă de comunitate.”
Pentru el, lectura funcționează pe două direcții clare. Fie se regăsește în ce citește, fie ajunge într-un spațiu imaginar complet nou. „Îmi plac poveștile care mă fac să zic: «Da, înțeleg asta» sau «Simt asta». Sau, din contră, cele care mă duc într-o lume pe care nu o cunosc deloc și atunci apare reacția aia de «Wow, e atât de mult acolo»”.
De aici vine și interesul lui David pentru întâlnirile de tip book club – în perioada asta, tânărul spune că merge la nu mai puțin de trei astfel de cluburi în paralel. Simte nevoia să-și lărgească felul în care vede lucrurile și, în același timp, să găsească cuvinte pentru propriile experiențe.
Din ce vede el, fenomenul e în creștere, ceea ce are sens, mai ales în contextul post-pandemic și tehnologic al ultimilor ani. „Simțim nevoia de a sta împreună; și una e să stai împreună la o băută, alta e când vorbești despre o carte”. Anisia îi confirmă ipoteza. „Cred că avem nevoie de chestia asta, pentru că cititul este un act de multe ori solitar și asta poate să ne înstrăineze unii de alții”, spune tânăra. „Cred că trebuie să și dăm înapoi ceva în lume și să creăm conexiuni între noi, pentru că, la urma urmei, asta face literatura: vorbește despre niște experiențe personale, care ajung la oameni, tocmai pentru că le-au găsit relatable într-o măsură sau alta”.
Discuția trece, pe rând, prin temele cărții – de la comunism, în general, până la felul în care erau trăite și ascunse relațiile queer în acea perioadă. Pentru unii dintre participanți, lectura a fost și o formă de reîntoarcere la limba română, după perioade lungi în care au citit mai ales în engleză. Autoarea vorbește despre construcția personajelor și despre cât din ele vine din realitate. Spre final, conversația se mută în zona de „ce-ar fi dacă?”: o posibilă ecranizare, cine ar putea juca rolurile, cum ar arăta povestea pe ecran.
Cele două ore de discuție cu Alina Nelega trec parcă-n zbor și se încheie cu senzația că cititorii ar mai fi avut întrebări. La final, aceștia se îndreaptă către autoare pentru autografe pe postere și cărți, dar și schimburi de vorbe între patru ochi.
Când se mai eliberează, o întreb pe scriitoare cum se simte să fie în contact direct cu cititorii ei.
„Pe mine mă îmbogățește foarte mult această experiență. Cred că mi se trage din teatru, pentru că întotdeauna, la spectacolele mele, mi-a plăcut să stau în sală, printre spectatori, nu să tremur sus, în cabina de lumini”, spune Nelega. „Pentru mine, spectacolul era felul în care spectatorii primesc ce se întâmplă pe scenă, felul în care ei se transformă sau nu se transformă, reacțiile lor… Deci, e cam același lucru. Mă bucur foarte mult de apropierea de cititori și de cititoare”.
Cititoarea de la care a pornit acest book club, poeta Cristina Alexandrescu, spune că a ales mereu să se înconjoare de cărți, iar, în timp, asta a dus-o și spre meseria de librară. Ideea unui book club i-a venit mai târziu, dintr-o frustrare personală.
Povestește că, de fiecare dată când încerca să se înscrie la acel book club, locurile erau deja ocupate și primea același răspuns: că nu mai sunt disponibile, chiar dacă se înscria imediat după anunț. „Și am zis, «Ok, atunci o să-mi fac eu propriul book club», unde o să știu cu siguranță că o să am un loc asigurat, de aici nu pot să fiu exclusă. Pur și simplu am început să postez despre asta și lucrurile au evoluat de acolo”.
Crede că există mulți cititori care caută tipul ăsta de întâlnire și că nevoia de comunitate se vede clar. Ce a făcut ea, explică, a fost să să organizeze genul de eveniment la care ar vrea să participe. Crede că publicul care s-a format în jurul book club-ului ei nu e neapărat obișnuit cu evenimentele clasice, cum ar fi cele din librării, chiar dacă ele există în număr mare. Numai că, spune organizatoarea, „librăriile acelea au eșuat în a comunica unui public care nu e într-o relație atât de strânsă cu ele și n-au reușit să-i atingă pe acești oameni (...). Evenimentele respective, cumva, se pierd”.
Deși ea a pus lucrurile cap la cap și le-a făcut să se întâmple, poeta glumește cu prietenii că „la un moment dat întâlnirile nu vor mai avea nevoie de prezența mea fizică. Publicul e atât de civilizat, iar interacțiunile sunt atât de autentice și de naturale, încât lucrurile ar putea merge mai departe și fără mine”.
Rux, co-host la book club-ul Cristinei pentru a doua oară, spune totuși că „toată responsabilitatea este la Cristina, eu sunt the comic relief. Mai am niște întrebări, le pregătesc și eu, dar Cristina se ocupă în general de tot”.
Creatoarea de conținut face o analogie între astfel de întâlniri și obișnuința oamenilor de a discuta, de exemplu, despre seriale pe Reddit. „Dacă discutăm plot points și ce credem că o să se întâmple, de ce să nu o facem și pentru cărți? Mi se pare că este același lucru și mă bucur că avem book club-uri”.
Pe final, Cristina îi sfătuiește pe cei care se lovesc de aceeași frustrare de la care a pornit și ea – aceea de a nu găsi loc la un book club – să încerce să-și construiască unul. Să adune oameni și să facă genul de întâlnire la care ar vrea, de fapt, să participe.
Mai ții minte statistica tristă de la început, despre cât de puțin citesc românii? Mai puțin de o treime dintre conaționalii noștri au citit o carte în ultimul an. Ei bine, cluburile de carte la care am fost nuanțează puțin narațiunea că românii (sau, mai exact, tinerii) nu citesc. Sigur, cu niște book clubs nu se face primăvară, dar e încurajator să vezi că ele există, și pot fi privite ca mini-soluții comunitare, locale de a încuraja oamenii să citească și să-și dezvolte simțul critic.
O să închei cu îndemnul Irinei, participantă la clubul de carte organizat de Nazra, care încearcă mereu să găsească cartea discutată la biblioteca ei de proximitate. Tânăra încurajează orice participant la orice book club să facă la fel, acolo unde se poate, ca să susțină aceste instituții vitale pentru comunități. Pentru mai mulți cititori în țară, avem nevoie de un ecosistem care să-i susțină. Cluburile de carte, alături de biblioteci plus politici publice în educație și cultură, pot fi o parte importantă din el.
