Doi reporteri iau la pas (și la roată) sate și orașe din Teleorman înșirate de-a lungul Dunării, ca să înțeleagă cum ar schimba viața localnicilor traseul turistic Via Danubiana – un drum complet pe malurile românești ale fluviului.
La Dunăre, în apropiere de comuna Islaz din Teleorman, se pare că oamenii au un colț de rai, la propriu. Balta Geraiului, sau Gerai, cum îi zic localnicii, este una dintre puținele zone umede naturale de pe partea românească a fluviului, formată între terasa acestuia și apă. Legenda spune că locul își ia numele de la uimirea celor care, descoperindu-i flora și fauna bogată, exclamau „Ce rai!”. În anii ’60, autoritățile au făcut aici lucrări hidrotehnice pentru a gestiona viiturile, așa că acum zona este mai puțin umedă decât în trecut. „Când este apă, e o minunăție. Când nu este apă, devine o pajiște și atâta tot”, îmi spune localnicul Gheorghiță Zărafu.
Mergem și pe plaja de la Gura Oltului, unde râul se varsă în Dunăre, la doar un kilometru de Islaz. Gheorghiță povestește că pe vremuri veneau aici sute de oameni să se relaxeze. Localnicii vin și astăzi să stea la soare, să pescuiască sau să încingă un grătar în păduricea aflată la câțiva metri de țărm. Dintre copaci, unde stă la picnic un grup de două-trei familii, aud șlagărul optzecist italo disco „Buona Sera – Ciao Ciao”. „Când se dă drumul la scrumbie e plin aici, 80 de bărci pe apă”, spune Gheorghiță. În pădure, bărbatul a amenajat o zonă cu mese și bănci de ciment, cu ajutorul celor de la ONG-ul de mediu MaiMultVerde. Poate că, în viitor, se vor aventura pe-aici și turiști din alte părți.
Odată finalizată, Via Danubiana va acoperi o distanță de peste 1.000 kilometri care vor putea fi parcurși cu bicicleta, pe jos sau cu caiacul și va urma tot parcursul Dunării, din locul în care intră în țară și până la vărsare – de la Baziaș la Sulina. Traseul merge în paralel cu coridorul EuroVelo 6, „Pista ciclabilă europeană a fluviilor”, care traversează Europa de la Vest la Est, de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră. Însă, în timp ce segmentul românesc al EuroVelo 6 merge pe șosele și e momentan neamenajat și nemarcat, Via Danubiana va străbate diguri și poteci care leagă sate, păduri și plaje sălbatice și va fi marcată integral și semnalizată cu borne simbolice în locurile importante. Este un drum sălbatic, care necesită un anumit grad de autosuficiență, atenție la rezervele de apă și mâncare și, atunci când este făcut pe jos, cunoștințe și echipament de campare.
L-am cunoscut pe Gheorghiță Zărafu (57 de ani) în timp ce exploram localitățile din Teleorman prin care trece Via Danubiana, un nou traseu creat de MaiMultVerde, care își propune să poarte călătorii dornici, pe jos sau pe bicicletă, de-a lungul Dunării, de la intrarea sa în România pe la Mehedinți până în Delta din Tulcea. Ideea este inspirată de Via Transilvanica, traseul care străbate țara din Suceava până în Mehedinți. În 2025 au inaugurat porțiunea de traseu din județul Giurgiu, iar în 2026 pe cea din Teleorman. Până la sfârșitul anului urmează să finalizeze și tronsonul din județul Călărași.
În Teleorman am descoperit natură sălbatică în spatele lanurilor de grâu, porumb sau rapiță pe care le vezi din mașină, dar și realități complicate, în care se întrepătrund istoria, depopularea și dorința de mai bine. Pe scurt: multe surprize îl așteaptă pe călătorul care se aventurează prin părțile astea, pe care adesea le expediem scurt drept „printre cele mai sărace din țară”. Dar ce cred oamenii locului, teleormănenii de la Dunăre, despre prezentul lor? Ce știu despre trecut și cum își văd viitorul – fie el turistic sau nu?
Muzeul din curte
Imediat cum pornești pe tronsonul teleormănean al Via Danubiana ajungi în Islaz, un sat liniștit și mângâiat de soare, dar și o localitate istorică. În iunie 1848 a fost adoptată aici Proclamația de la Islaz – programul mișcării revoluționare pașoptiste, care prevedea, printre altele, independența națională fără amestec străin și egalitate în fața legii. Eu am prins Islazul la început de aprilie, cu corcodușii în floare, care făceau străzile satului să pară amintiri dintr-un vis. Gheorghiță Zărafu, unul dintre ghizii locali ai Via Danubiana, s-a născut și a crescut aici, iar de șapte ani strânge în curtea casei sale obiecte tradiționale din satele din zonă.
- cobiliță: bară curbată din lemn, folosită la transportarea găleților pe spate
- coșniță: coș mic de nuiele sau de papură
- paporniță: coș împletit de papură
- polomeac: căldare mare în care se aducea apa
- spată: pieptenele prin care trec firele textile
- tânjală: proțap în care erau prinse vitele la jug
Plimbându-mă prin cele trei camere pe care le-a construit săteanul pentru colecția sa, îmi dau seama că, în curând, va fi nevoie să își extindă galeria cu încă o încăpere. A adunat atât de multe exponate că, în timp, le-a pierdut numărul. Însă fiecare spune o poveste despre viața la sat și despre trecut. Are într-una dintre camere o cobiliță și mai multe polomece. „Bunicii noștri, iarna, erau nevoiți să meargă să ia apă de la fântână. În opinci, cu zăpada până la genunchi, cu cobilița la spate”, spune Gheorghiță.
Trei papornițe stau agățate de pereții primei camere. Săteanul povestește că acum ceva timp a vrut să-și învețe copiii cum se făceau pe vremuri obiectele din papură. A găsit un bătrân care știa meșteșugul, însă nu avea război de țesut. „Am prins vremuri când se făceau obiecte de genul ăsta. I-am zis: «Construiesc eu războiul. Am spată, îți fac rost de urzeală, îți fac rost de papură, vino și arată-ne cum se fac».” După ce bătrânul a depănat urzeala și a împletit papornițele, Gheorghiță l-a omenit cu 200 de lei, ceva țuică și de-ale gurii. „Mă bucură faptul că am învățat și că le-am arătat și copiilor meșteșugul ăsta.” Pe vremuri, sătenii mergeau pe jos sau cu barca până la Turnu Măgurele să vândă lucrurile pe care le făceau din papură: papornițe, rogojini, cufere sau coșnițe. Războiul, reconstituit de Gheorghiță din amintirile de acum zeci de ani, de când a țesut și el, e expus în camera din mijloc.
În ultima cameră cel mai mult îți atrag atenția cele două șarete din mijloc. Săteanul îmi spune că una dintre ele are pe puțin 50 de ani și că nu i-a fost ușor să se tocmească cu fostul proprietar să i-o vândă. Odată ce-au bătut palma, vânzătorul i-a spus că mai are și mama lui o șaretă, în caz că vrea să mai cumpere una. Când a ajuns la fața locului, a descoperit atelajul îngropat sub acoperișul prăbușit al încăperii în care fusese depozitat cu anii. „Am negociat cu bătrâna, încă i-am dat mai mult decât a cerut și i-am și reparat acoperișul.” Tot consideră că a ieșit în câștig, pentru că n-ar mai avea de unde să mai găsească un astfel de obiect.
Acum patru ani, Zărafu a împrumutat un cal ca să încerce șareta. Plimbându-se cu ea prin sat, o bătrână de 96 de ani a strigat după el: „Ești mândru în șaretă precum Florea Ghigeanu”, moșier din vechime, de renume la Islaz. Alt consătean l-a oprit și i-a oferit pentru colecție „un plug de lemn de la bătrânii mei, de prin anii 1900, cu o singură brazdă”, odinioară tras de boi. Are și o tânjală, la care se înhămau tot boi, și care a transportat, zice-se, un tun în Al Doilea Război Mondial. Unii săteni îi donează obiectele fără să ceară ceva în schimb, cu alții se tocmește pe un pui, un borcan de miere, ce are prin gospodărie. Într-una dintre camere are și un vechi aparat de proiecție, cu peliculă de 16 milimetri. „Cu ăsta se dădeau filme la căminul cultural. Dacă nu îl luam eu, ajungea la fier vechi”, spune colecționarul. „Fiecare piesă are o poveste nouă, aflu ceva nou atunci când o descopăr sau o primesc. Chiar dacă piesele sunt la fel, poveștile sunt diferite, pentru că au aparținut poate unor generații diferite, unor familii diferite”.
Zărafu s-ar bucura ca, odată cu Via Danubiana, să crească turismul în zonă. Spune că în ultimii ani au apărut câteva pensiuni în Islaz și, într-un an-doi, are în plan să-și deschidă și el una. „Dacă sunt proiecte, ne gândim că poate mâine ne vor deschide ușa mult mai mulți turiști decât o fac astăzi.” Mai speră și ca noua rută să întărească legăturile dintre localnicii de la malul Dunării, să colaboreze sau să se ajute reciproc. El a vorbit, de pildă, cu primarul din Giuvărăști, un sat aflat la 11 kilometri de Islaz, să-și prezinte câteva obiecte din colecția sa de ziua comunei vecine. A mai vorbit și cu primarul din Cezieni, un sat de lângă Caracal, județul Olt, unde, femeile își expun iile cusute de ele pe gardurile caselor. Zărafu speră ca, în viitor, să-și arate o parte din colecție și acolo, iar cezienii să vină la Islaz.
„Aici oamenii nu s-au înrăit, cum s-a întâmplat prin alte locuri pe unde am ajuns”, spune Alex Tomescu, explorator de comunități pentru MaiMultVerde. Alex e cea care „l-a descoperit” inițial pe Zărafu. Timp de peste două luni, a venit în Teleorman în mai multe vizite de teren de câteva zile, a vorbit cu oamenii și a cercetat obiective naturale și turistice care să intre în ghidul Viei Danubiana, unde s-au adunat informații despre județ și locuri în care poți poposi pe drum. A luat-o din aproape în aproape, a mers în cârciumi, la biserici, a întrebat tineri și bătrâni, bărbați și femei. S-a gândit la cei i-ar putea interesa pe viitorii vizitatori. „Pentru turist, cât de interesant ar fi să am un ghid cu zece biserici? Păi, n-ar fi.” A încercat să asigure diversitate, dar păstrând și specificul locului. Criteriile de selecție pentru localuri au fost să aibă autorizație de funcționare și să principii cât de cât asemănătoare cu cele ale ONG-ului. Nu a pus pe listă, de exemplu, un restaurant unde managerii păreau de-a dreptul ostili inițiativelor de mediu. Dar, în cea mai mare parte, spune că oamenii de care a dat au fost dornici s-o ajute. „I-am perceput cumva umili, pentru că se simt sărăci, lăsați deoparte și nu cred că reprezintă neapărat o sursă de inspirație pentru țara asta.”
Alex crede că oamenii și natura se oglindesc reciproc. „Dacă oamenii sunt răi și agresivi, atunci și natura parcă trebuie să devină un pic mai răutăcioasă. Dar aici nu.” Chiar și când peisajul părea aspru, cu pâlcuri de salcâmi înghesuiți unul în altul, când începea să se apropie, natura parcă i se deschidea. Povestește cum odată a ajuns cu mașina într-un pâlc de fluturi care au înconjurat-o sau cum se împrietenit cu câinii de pe drum.
Gheorghiță Zărafu a văzut cum geografia locului s-a schimbat și odată cu clima. „De 20-30 de ani, din cauza secetei, apa intră în Gerai, dar seacă într-un timp foarte scurt.” Își amintește că generația bunicilor săi prindea peștele cu coșul sau chiar cu mâna, iar el pescuia vara în copilărie pescuia cu undița. Acum, însă, spune că nu mai sunt bălțile de pe vremuri. „E o schimbare foarte mare, într-un interval de 30-40 de ani.”
Turnu Măgurele, între istorie, agricultură și turism
Din Islaz, Via Danubiana te aduce în Turnu Măgurele, unul dintre cele mai mari orașe ale Teleormanului. Aici ne întâlnim cu Adelina Els, profesoară de limba română la Colegiul Național „Unirea” din oraș. Mergem să mâncăm la un restaurant tip bistro, unde opțiunile cele mai locale sunt o tocăniță dobrogeană și un șnițel cu numele restaurantului. (Ioan și-a luat un cocoșel de munte, iar Oana șnițelul respectiv, care vine cu șuncă, ou și brânză.)
Via își propune și să promoveze gastronomia locală, așa că Alex tot încearcă să găsească o persoană care să gătească „raci” pentru posibilii turiști – un fel de mâncare local, simplu, țărănesc (posibil mâncat și de Ilie Moromete în romanul omonim), care nu implică niciun crustaceu, ci doar ardei roșii umpluți. Rețeta variază, desigur, de la sat la sat sau chiar de la o familie la alta. În Lunca, satul natal al Adelinei, se mâncau de post și erau ardei roșii uscați, umpluți cu ceapă călită și făină. La Fântânele, Alex spune că a auzit de o rețetă cu brânză.
„Nu știu neapărat specifice, dar eu știu de la bunica că erau feluri de mâncare din astea comune, dar gătite în oale de lut, foarte lent. De exemplu, pasolea. (...) Uneori și o zi întreagă stăteau cu ulicica aia și fierbea acolo”, spune Adelina.
Profesoara de română s-a mutat în Turnu Măgurele în 1997, când a prins loc aici la repartiție. Nu și-a dorit neapărat să predea, dar îi plăcea să citească, a făcut Literele la București și apoi „lucrurile au venit firesc”. Acum e acel gen de profă care face de toate cu elevii: îi duce o dată pe an la târgul de carte Gaudeamus, îi implică în acțiuni de ecologizare, fac proiecte. „Eu tot ce am făcut, am făcut cu copiii”, spune ea „Am implicat și oameni din comunitate, dar foarte mult tinerii. (...) Realmente îmi place să fac asta cu ei și eu sper că pe unii poate chiar îi schimbă. Mă duc de drag la oră și îmi place că fac și lucrurile astea, care sunt altfel decât ce facem la școală.”
Turnu Măgurele e un oraș mic, îl bați la picior într-o oră, dar are ceva cochet, de târg care a prins și vremuri mai prospere. Blocuri socialiste, monumente brutaliste prin parcuri și magazine chinezești, dar și vile din secolul XVIII. Pe străzi, grupuri de adolescenți și adolescente la cafea și bărbați cu copiii, care discutau despre pariuri și păcănele. Profesoara crede că e un loc frumos de trăit și amintește că, în ultimii ani, cu fonduri europene, au fost refăcute făcut parcul, catedrala și cinematograful. La cinema Flacăra, construit în anii ’30 și restaurat în 2020, rulează mai ales filme pentru copii. În apropierea Paștelui, când am fost noi la Turnu Măgurele, parcul din centru era plin de decorații, care înduioșătoare, care înfricoșătoare. Tot în parc, un grup de bătrâni vorbeau despre blocul lor, aflat pe lista pentru reabilitare, despre care, însă, nu știau când o să-i vină rândul. „Toți banii merg la Ucraina”, l-am auzit pe unul atotștiutor.
În parc se mai află și un monument impozant care spune, prin basoreliefuri, povestea Războiului de Independență. La 1877-1878, Turnu a servit drept cartier general pentru toate trupele române și mare parte a trupelor ruse. Aici s-au adunat toate proviziile de hrană ale trupelor și tot pe aici au fost duși la spitalul orășenesc și la cel de campanie răniții, iar prizonierii la un lagăr special. Dacă stai să urmărești basorelieful, o să vezi soldați încrâncenați în luptă, care apoi se întorc acasă, unde sunt întâmpinați de soții cu flori și copii timizi, infirmiere în uniformă îngrijind răniți și surprinzător de multe animale – nu doar cai de luptă, ci și boi, berbeci sau măgari.
Cel mai important monument istoric din oraș e probabil Catedrala Sfântul Harlambie, despre care Nicolae Iorga ar fi scris că e una dintre cele mai frumoase trei din țară, alături de Curtea de Argeș și Trei Ierarhi de la Iași. Proiectată să arate întocmai ca Mănăstirea Curtea de Argeș, Sf. Haralambie e surprinzătoare ca mărime și prestanță. Înăuntru s-a păstrat pictura de la 1905, într-un stil mai degrabă realist, față de ce vezi în majoritatea bisericilor ortodoxe de azi. Intru în vorbă cu doamna de la lumânări, care pune că face asta ca să aibă o activitate, nu neapărat din nevoie, dar că nu știe cât o s-o mai țină. Băiatul e la București și o să plece și ea cu soțul, să-l ajute cu fetița. I se rupe sufletul să lase Turnu în urmă, dar, ce să faci?, trebuie să fii cu familia. Și în orașul ăsta, zice ea, nu e mai nimic de făcut pentru tineri.
În 1997, când a venit Adelina profesoară în oraș, lucrurile stăteau ceva mai bine. La colegiul ei erau opt clase pe an, față de cinci acum, când și a cincea e „uneori cu semnul întrebării”. Teleormanul e județul care a pierdut cea mai multă populație de la Revoluție încoace, pentru că oamenii au plecat în afară sau în alte județe, unde aveau mai multe oportunități de muncă. Doar Turnu Măgurele avea la ultimul recensământ aproape 19.600 locuitori, versus circa 37.000 în 1992.
Pe atunci, la începutul anilor ‘90, cei mai mulți lucrau la Combinatul de Îngrășăminte Chimice, înființat în 1962, sub influența scriitorului Zaharia Stancu (sau cel puțin așa spune legenda). Producea fertilizatori, acid ureic și pesticide, folosite apoi în toată țara. Îl găsești la marginea șoselei, cum ieși din oraș și o iei către faleză. În față, la poartă, vezi din drum un mozaic impresionant care-i spune povestea și eroii. O femeie cu foi de calcul și tabele, doi muncitori care țin în mână legături chimice, un tânăr cercetător cu mapa, toate ducând către ogorul roditor de grâu și vița de vie a unei țărănci cu maramă.
„Combinatul era al lui Niculae”, rezumă Gigi Teican, custodele momentului Cetatea Turris, istoria de după ’89 a întreprinderii. După revoluție, activitatea acesteia a tot fost redusă, iar în 2004 a fost cumpărată de InterAgro, la acel moment firma afaceristului Ioan Niculae, condamnat în 2021 pentru corupție și un personaj cu care te vei mai întâlni în acest reportaj. Bine, continuă custodele, acum nici lui Niculae nu-i mai aparține, pentru că se află sub sechestrul ANAF, iar viitorul lui este incert. „Deci nu mai știe nimeni al cui e”. Teican vede combinatul din cetatea medievală Turnu (sau Turris), despre care mult timp s-a spus că ar fi fost atestată pentru prima dată în 1394, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Custodele explică însă că dovezi mai recente arată că există și atestări mai vechi – de exemplu, o hartă din 1306, care menționează o cetate vizavi de Nicopole. (La cetatea de pe malul bulgăresc avut loc în 1396 o bătălie între forțele creștine europene și turci, considerată una dintre ultimele cruciade).
Teican a fost mereu pasionat de istorie, cu precădere de cea a Imperiului Bizantin – „toată corupția, trădarea”,mi spune cu un entuziasmul unui copil. La Turris a lucrat la repunerea cetății în circuitul turistic. Cetatea s-a redeschis în 2021 și de atunci întâmpină cam 2.000-2.500 de turiști pe an.
Turris e ruina unui turn, plus câteva ziduri și pietre, pe care poți să vezi inscripții recente moderne („A+ M = Love”), dar și antice. Înscrisul „Aulus Acilius” (a cărui continuare o găsești în lapidariul de la Alexandria), care apare pe o relicvă de piatră, atestă trecutul roman al cetății, când aici se afla limesul, frontiera Imperiului Roman. Soldații supravegheau venirea sării pe râul Olt din nord și trimiterea ei în alte colțuri ale imperiului.
„Nu înțeleg, cetatea asta e romană, română, bulgară sau turcă? E medievală sau antică?”, întreabă Alex, exploratoarea de comunități pentru MaiMultVerde. „Toate”, zâmbește Teican. Populațiile care s-au perindat pe aici și-au lăsat urma, construind peste ce era înainte. Custodele ne arată, de exemplu, că dincolo de gard se află o incintă de piatră care seamănă cu o basilică – o parte din zidărie are elemente de secol XV, dar altă parte are ciment de secol V. Din păcate, pentru că se află pe teren privat, spune custodele, e greu să cercetezi și să știi sigur.
Teican povestește că „s-a terminat” cu cetatea odată cu tratatul de pace între ruși și otomani din 1829 de la Adrianopol. Foarte important pentru regiune, tratatul includea mai multe prevederi care vizau Principatele Române: fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe Dunăre, restituia Principatelor Române raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele și le permitea acelorași Principate să exporte cereale și în afara Imperiului Otoman. Acest ultim punct avea să împingă agricultura românească înspre un sistem capitalist, accentuând, încetul cu încetul, transformarea județului Teleorman, care va sacrifica tot mai mult din păduri terenurilor agricole. Pe de-o parte, asta a îmbogățit boierii și latifundiari, de la 1829 până la Ioan Niculae din zilele noastre, dar a și sărăcit populația locală. A dus la construcția de monumente și spații publice, dar și la apariția combinatului de la Măgurele. A dat de muncă oamenilor, dar a și poluat zona.
Într-o formă foarte concentrată, cetatea Turris spune parte din povestea sudului românesc – a început ca provincie romană, dominată apoi de bulgari în Evul Mediu timpuriu, mai apoi de turci și, într-un final, de posibilitățile economice ale agriculturii industriale. Astăzi, Turris încearcă să se reinventeze ca un loc unde turiștii pot să să învețe despre toată această istorie a țării, județului și orașului.
Teleormanul pe bicicletă
Din Turnu Măgurele pleacă multe drumuri, iar Teodor Aldea le-a explorat pe toate pe bicicletă. Are 73 de ani și nu e zi în care să nu facă măcar 40 de kilometri pe două roți. Deși a ieșit la pensie acum cinci ani, după 47 de ani în care a fost profesor de sport, încă mai merge cu o parte din foștii elevi în drumeții de zeci sau sute de kilometri.
De când a aflat de Via Danubiana de la o fostă colegă de școală, vine, tot cu bicicleta, la toate activitățile desfășurate în cadrul proiectului. „Am considerat că e un prilej bun să îmbinăm natura cu mișcarea”, îmi spune. L-am cunoscut la inaugurarea bornei din comuna Suhaia, unde a ajuns după un drum de aproximativ 40 de kilometri, doar dus. Pentru activitatea anterioară, cea de la Zimnicea, făcuse 122 de kilometri dus-întors, alături de un fost elev. De data asta a venit singur, dar a avut bucuria să se reîntâlnească aici cu o fostă elevă, căreia-i fusese diriginte pe vremuri.
Teodor e pasionat de sport de când era mic. „Am făcut foarte mult sport în liceu, la un moment dat conduceam toate echipele. Am făcut și baschet și volei. Se făcea mult sport atunci.” Ulterior, când a ajuns la catedră, a încercat să transmită pasiunea asta mai departe. Cu cei mai mici, cum ar fi cei de clasa a cincea, făcea ture scurte, de 10-15 kilometri, dar îmi povestește că obișnuia să a mers și sute de kilometri cu elevii. Se duceau la Craiova, Pitești, București sau chiar în Bulgaria. „Pe timpuri se făcea mișcare, voiau copiii. O perioadă n-au mai vrut și nu știam cum să-i atrag și le-am spus: «Lăsați-o-ncolo de notare, veniți la mine la oră cu ce aveți, cu role, cu biciclete». Așa a început, făceam săptămânal ieșiri cu ei.”
Cele mai dificile au fost drumețiile spre București, povestește Teodor, din cauza traficului. Obișnuia să împartă grupul în două, astfel încât, dacă venea un TIR din spate și intra în depășire, să aibă loc între ei. „I-am învățat legislație, i-am învățat să-și repare bicicletele”, spune profesorul. Și acum, înainte să facă un traseu nou, se interesează în prealabil de condițiile de drum. Anul trecut, în toamnă, urma să meargă tot la Suhaia pentru o întâlnire cu Asociația Profesorilor Pensionari. A dat telefoane, a aflat că pietrișul e impracticabil și a modificat traseul. „Între timp au mai pus și niște nisip, a plouat, s-a tasat și se poate merge cu bicicleta. Nu plec la drum fără să mă interesez.”
Își amintește cu drag și de expedițiile școlare dinainte de ’89, când pleca împreună cu elevii pe munte, cu rucsacul în spate. „Luam și soția după mine și plecam din Bușteni, Sinaia. Pregăteam elevii, pe unul îl făceam botanist, pe unul geolog, pe unul povestitor, patru care strângeau vreascuri. Mâncam pâine cu unt, conserve, că nu prea erau multe. Dar era o viață frumoasă.”
Când a împlinit 70 de ani, copiii i-au făcut cadou bicicleta pe care o folosește acum. În cei trei ani de când o are a făcut peste 30.000 de kilometri cu ea. Îi schimbă anual cauciucurile. În curând are planificată o tură alături de alți pasionați de ciclism din Turnu Măgurele, un drum de aproximativ 70 de kilometri dus-întors până la Cetatea Sucidava.
Ar vrea să facă și traseul de-a lungul Dunării, cel puțin bucata deja marcată, în județele Giurgiu și Teleorman. „O să-l fac, îi anunț și îl filmez.” Dar i-ar plăcea să găsească măcar un tovarăș de drum. „Singur e mai dificil”.
Cu Teodor Aldea și soția ne-am întâlnit și la mănăstirea Ioan Valahul din Ciuperceni. Veniseră pe biciclete cu nepoții să vizite mănăstirea, care se vede din drum. Numai că a numi locul „mănăstire”, deși nu e tehnic greșit setează niște așteptări oarecum eronate.
Părintele Justinian, călugărul care are grijă de lăcașul de cult, povestește că prima dată când a ajuns aici, dintr-un alt oraș din Teleorman, duhovnicul i-ar fi zis: „«Uite biserica» – doar că nu vedea decât o ruină. «Hai, hai, hai», mă împingea starețul pe mine, că îi era frică că nu intru.” În 1999, a simțit să meargă la mănăstire și să devină călugăr. La Ciuperceni e singur – uneori trec săptămâni fără să-i treacă cineva pragul. Nu că l-ar deranja singurătatea: „Dacă ai întreba un pește dacă îi place în apă, nu i-ar plăcea? Călugărului îi place în mănăstire.”
Biserica satului Ciuperceni a fost ctitorită la 1880, pe locul unui cimitir de la 1750-1850. Însă zona era ușor inundabilă, așa că satul a fost strămutat în 1941. O vreme, enoriașii au continuat să vină aici, dar odată construită biserica din noul sat, n-a mai fost nevoie de această casă a Domnului, care și-a încetat funcționarea în 1975. „Preotul i-a desfăcut acoperișul, a folosit din el la casa parohială. Alții au băgat vitele. Au furat restul ce a mai fost: tabla, geamuri, ușa. A luat și foc”, povestește călugărul. Cu toate astea, în 2019 ruina a fost transformată în mănăstire.
Pe măsură ce se strâng bani, clădirea va fi reconstruită din temelii. Ruina nu e clasificată ca monument istoric, așa că frescele nu îi vor fi conservate; doar o parte din ziduri și fundația vor servi drept bază pentru noua construcție. Până atunci, însă, mănăstirea păstrează ceva de poveste: zidurile goale prin care vezi cărămida și cerul, siluetele alungite, șterse, fără de față, din rămășițele de fresce, mica fotografie cu Arsenie Boca și candela de metal într-o firidă din zid. „Locul e plin de încărcătură”, spune călugărul – și așa e. E, poate, senzația foarte puternică că ești într-un loc care nu o să mai existe.
Părerea părintelui Justinian despre locul în care locuiește nu pare că s-a îmbunătăți mult de la prima întâlnire. „Niciodată n-aș alege să locuiesc în Teleorman, dar fac ascultare, că pomul trebuie să facă rădăcină.” E resemnat că aici oamenii nu-s credincioși. Ciupercenii nu merg nici la biserica mai nouă din sat, doar n-o să vină la el. Oricum, n-are multe cuvinte de laudă pentru ei – cei mai buni au plecat, ca peste tot, îmi spune. Și nici turiști nu crede că o să vină. N-au reușit autoritățile să promoveze cetatea Turris, care are trecut istoric, o să promoveze mănăstirea lui în ruină?
„Cei care într-adevăr sunt credincioși nu o să vină niciodată din Moldova în sudul extrem al țării. Oamenii se duc la Sfânta Parascheva (la Iași, n.r.)”, spune călugărul. Apoi se corectează: „Dar, sigur, la Dumnezeu totul e cu putință, sunt conștient. Din nimic, dintr-un pustiu neroditor, Dumnezeu poate să-l facă roditor. Dar așa văzând, sunt om…”
O brumă de speranță păstrează, totuși, și călugărul. „Dacă vom reuși anul ăsta să aducem capul Sfântului Ioan Valahul, poate așa.” E posibil să-l fi văzut pe sfântul mucenic în frescele de pe pereții altor biserici ortodoxe, înfățișat ca un tânăr îmbrăcat în port românesc. Originar din Oltenia, Ioan ar fi fost luat rob de turci în timpul secolului al VII-lea. Conform poveștii, ar fi omorât un turc care a încercat să-l abuzeze sexual, iar apoi ar fi refuzat să se convertească la islamism, ceea ce i-a atras tăierea capului. Grecii i-au păstrat capul și cultul, iar cel din urmă a ajuns și la noi, prin canonizarea lui Ioan Valahul de către Biserica Ortodoxă Română în 1950 – e unul dintre primii sfinți români, alături de cei din Ardeal, care au apărat ortodoxia împotriva altor „dușmani”, calvinismul și catolicismul. Iar, în curând, o bucată din capul Sf. Ioan Valahul ar trebui să ajungă și la Ciuperceni.
Un altfel de turism pentru Teleorman
Drumul în jos de la mănăstire prin sate e liniștit și plin de pomi înfloriți. Oamenii sunt prin curți, sărbătoresc Duminica Floriilor. Casele specifice zonei au etaj, prispa orientată spre stradă și sunt lungi, cu stâlpi de lemn decorați. Școlile, în schimb, sunt majoritar austere, construite (sau renovate) utilitar de comuniști. Din mașină îți dai seama că multe sunt goale, uneori acoperite de graffiti. Pe școala dintr-un sat scrie: „Văd că-mi zâmbești, tu ce vrei să-mi iei?”
„Știți și voi că nu vin cele mai bune vești din județele din sud. Clasamente pe educație, pe sărăcie, pe tot ce înseamnă perspectiva asta a calității vieții – aici lucrurile nu stau grozav”, explică Doru Mitrana, președintele MaiMultVerde. Când vine vorba de mediu, explică el, „doar pe Dunăre sunt peste zece arii protejate, dar pentru localnici asta nu înseamnă mai nimic”. Prin MaiMultVerde, Doru lucrează în zonă de ani de zile, dar în ultimii ani a înțeles și mai bine că dacă vrea să protejeze mediul, trebuie să-i ajute și pe localnici.
Deși mai puțin cunoscută, zona adăpostește multe peisaje surprinzătoare. Delta Întinsura Călmățui, de exemplu, care se schimbă și se transformă cu fiecare revărsare a Oltului, e numai bună pentru observat păsări și pești. Dacă vrei ceva și mai spectaculos, ai lacul și bălțile Suhaia sau Potcoava Dunării (da, apa ia forma unei potcoave). E un teren accidentat și greu de parcurs cu mașina, dar pe bicicletă ai timp să admiri lacul, stufărișul și, din loc în loc, tufele de flori. Pe malul apei o să vezi multe cruci, de la pescari care au murit electrocutați.
Pe aici trece și EuroVelo 6, „Pista ciclabilă europeană a fluviilor”. Localnicii din Suhaia s-au învățat cu bicicliștii și unii s-au pregătit și să-i întâmpine – printre ei, Gabi Chivu și familia. Gabi a studiat turismul și a deschis campingul Edelweiss în curtea propriei case. A lăsat spațiu pentru rulote și corturi, dar te poți odihni și în camere din casa mare sau în cele două căbănuțe din curte. Dimineața, dacă ai noroc, poți să vezi în curte o barză care-și caută următoarea masă.
Gabi s-a născut la Alexandria, a studiat turismul la București și acum locuiește la Zimnicea. Mama lui e din Suhaia, iar el face naveta între oraș și sat, mai ales când are turiști campați. Cei mai mulți sunt cicliști. Cartea de oaspeți a guesthouse-ului e plină de urări și mulțumiri din Spania, Franța, Germania, Australia, Thailanda, Statele Unite, Mexic sau Peru. Gabi speră ca Via îi va aduce mai mulți turiști și din România.
În jurul Via Transilvanica a crescut deja o comunitate de antreprenori și localnici care mai câștigă un ban datorită turiștilor; la modul ideal, Via Danubiana ar trebui să facă același lucru. Nu să revoluționeze sau să salveze județul, ci să-i ajute pe cei care vor să rămână sau să se întoarcă în zonă s-o facă. Să mai creeze câteva locuri de muncă și să contribuie la schimbarea imaginii locale, atât pentru cei din afara județului, cât și pentru cei dinăuntru.
„E scopul în jurul căruia continuăm să facem amenajările astea și să organizăm evenimente cu oamenii din comunitate”, spune Mitrana. „Mulți nu știu că zonele astea au statut protejat. O mare problemă în toate zonele astea sunt deșeurile. Sunt foarte multe situațiile în care, la marginea localităților, unde începe aria protejată, de fapt acolo se adună gunoiul. Legând partea asta de conservare cu partea de dezvoltare comunitară, sperăm noi ca în timp și zona asta de Sud să devină Riviera Română.”
Un pas către țelul ăsta a fost și acțiunea de igienizare a malului Dunării, care a avut loc la Zimnicea, odată cu inaugurarea bornei Via Danubiana. Liceeni de la Liceul Teoretic din Zimnicea, motocicliști din grupul local Șacalii Teleormanului și alți obișnuiți ai acțiunilor MaiMultVerde au alternat între a strânge gunoaie în saci și a se da cu caiacele pe Dunăre. Caiacele sunt pentru ca ei să se bucure acum de fluviu, iar strânsul de gunoaie pentru a-i ajuta și pe alții să o facă în viitor.
MaiMultVerde militează de ani întregi pentru un management mai eficient al deșeurilor. Lăsate de capul lor în natură, ele poluează prin descompunere extrem de lentă și lasă în urmă microplastic, afectând fauna locală și modul în care interacționăm cu natura. Suntem mai puțini dispuși să explorăm un loc pe care-l percepem drept murdar și neîngrijit sau să credem că merită atenție și grijă. În plus, o zonă deja plină de gunoaie o să-i încurajeze pe oameni să continue să le arunce acolo.
E drept că în călătoria noastră prin Teleorman am văzut multe deșeuri, dar, ca reporteri de teren, am văzut nenumărate deșeuri peste tot în țară. Motivele, complexe, țin și de responsabilitatea individuală, dar și de realități sistemice și eșecuri ale autorităților. Autoritățile locale sunt cele care ar trebui să contracteze firme de salubritate și să se ocupe de managementul deșeurilor, dar de multe ori trec cu vederea satele adiacente sau cartierele mărginașe și nu caută soluții pentru a ajuta localnicii să colecteze corect gunoaiele.
Pe plaja din Zimnicea, în sacii de gunoaie se strâng urme ale pescarilor și vizitatorilor deopotrivă: PET-uri, conserve, șervețele, ocazionale abțibilduri și decorațiuni. „Sunt obișnuiți, noi facem de fiecare dată în Săptămâna Verde colectare de deșeuri menajere, că ăștia suntem”, spune Liviana Voicu, profesoară de engleză la liceul din Zimnicea și diriginta elevilor veniți la igienizare. „Pe plan educativ, este foarte importantă această conștientizare a lor – și de protejarea mediului, și de protejarea apelor și ce înseamnă viața. Până la urmă, pădurea și apa înseamnă viață.”
Toată lumea, de la elevi la primar, îi spune Livianei Voicu „Miss”. Ca și Adelina Els din Turnu Măgurele, Liviana Voicu e genul de profesoară pentru care munca nu se termină când sună clopoțelul. Își implică elevii în tot felul de activități, încearcă să-i stimuleze și să-i încurajeze să facă cât mai multe.
Cum e în Zimnicea pentru adolescenți? „Nu atât de interesant pe cât ar trebui”, îmi zic două dintre elevele venite la acțiune. Zimnicea este cel mai sudic punct din România, și la fel cum spunea călugărul despre mănăstire, are o încărcătură aparte. La vest de oraș există o cetate dacică, iar prima atestare a localității în locul unde o știm azi este din 1385. În 1835 era al doisprezecelea oraș ca mărime din Țara Românească. Azi, prosperitatea asta nu se mai regăsește decât la cimitir, în crucile de piatră și fotografiile ziminicenilor trecuți. Distrus aproape total (80%) la cutremurul din 1977, orașul a fost reconstruit cu fonduri din Germania și Austria, dar și de la stat, județele trimițând bani ca să construiască blocuri. Dacă te plimbi prin oraș, pe unele blocuri vei mai vedea numele județului care a contribuit cu banii: Dâmbovița sau Giurgiu, de exemplu.
După Revoluție s-a spus că, de fapt, la cutremur n-ar fi căzut atâtea clădiri, ci că autoritățile ar mai fi dărâmat înainte să vină Ceaușescu. Cert e că, deși o mare parte din oraș a fost reconstruită, unele clădiri au rămas de atunci neterminate.
Pe măsură ce fabricile de țevi sudate, mobilă sau prefabricate de beton s-au privatizat, apoi s-au închis, zona s-a depopulat. A devenit fieful economic al aceluiași Ioan Niculae, un afacerist local, numit de Forbes cel mai bogat român în 2012. InterAgro, firma lui, domina Zimnicea, de la hotelul cu spa din centrul orașului la fabrica de biofuel, depozitul de cereale și fermele din port. În vremurile „bune”, InterAgro controla 50.000 de hectare de teren agricol, fiind unul dintre cei mai mari cultivatori de cereale din România. Prezența lui Niculae și a firmelor sale în oraș a născut adevărate legende locale – ca cea că pe proprietatea sa s-ar fi aflat tigri sau lei și că unul dintre animalele exotice ar fi omorât un om. În 2015, afaceristul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare în dosarul „Mită la PSD” pentru finanțarea ilegală a campaniei electorale din 2009 a lui Mircea Geoană, iar în 2021 la cinci ani de închisoare cu executare pentru corupție, în dosarul „Interagro”. A fost eliberat după 15 luni.
Azi, Zimnicea e un oraș complicat de descris cuiva care nu a fost acolo. Pentru că multe din blocurile joase cu 4 etaje sunt parțial goale sau neterminate, are un aer dezolant, pustiu. După ce-și termină munca, oamenii stau la taclale pe bulevard în fața scării, vorbesc despre copiii plecați din oraș, dacă e pește în Dunăre, ce-a mai făcut unul sau altul la București. Aici nu pare că timpul are sau să nu răbdare, ci pur și simplu că s-a oprit în loc.
Conform recensământului din 2021, Zimnicea avea aproape 12.600 de locuitori, iar edilul Petre Pârvu, primar aici din 2000, spune că în oraș sunt astăzi în jur de 3.500 de locuri de muncă. „Suntem în sudul țării, o zonă săracă, fără prea multe priorități și fără prea multe proiecte și activități. Noroc cu Dunărea, atât avem aici, Dunărea.”
„M-am născut și am crescut la Dunăre”, spune și Miss. „Aici mă simt în mediul meu, aici e locul meu și apa întotdeauna mi-a dat o liniște pe care nu o pot descrie în cuvinte. Chiar am o relație specială cu Dunărea și apa în general.”
Cu peisajul ei schimbător și apele adânci, Dunărea a modelat geografia și istoria României, dar și viețile oamenilor care trăiesc în jurul ei, din preistorie și până azi și va continua s-o facă și în viitor. Legătura despre care vorbește Miss pare că s-a mai rupt – e ceva ce mi-au spus și localnicii și ONG-iștii. Pe vremuri, oamenii se hrăneau din Dunăre, înotau în ea, își petreceau mult timp pe malurile ei, o simțeau a lor. Acum pescari sunt mult mai puțini, iar pentru mulți localnici nici măcar mersul pe faleză nu mai e o activitate obișnuită. Miss și alți oameni cu care am vorbit dau vina pe pandemie, care i-a împins pe oameni în case. Doru de la MaiMultVerde spune că de vină ar fi îndiguirile și transformarea multor arii în ferme, piscicole sau de altă natură, care au tăiat accesul oamenilor la fluviu, pe care au început astfel să-l perceapă drept ceva străin.
N-ajută nici fragmentarea instituțională uriașă, care face orice proiect pe Dunăre complicat. Partea românească navigabilă fluviului este administrată de Regia Autonomă „Administrația Fluvială a Dunării de Jos” Galați, dar Dunărea este și sub controlul Administrației Națională „Apele Române”, falezele și plajele sale sunt administrate de primăriile locale (sau de concesionate de acestea unor privați). Pâlcurile de pădure de pe maluri, precum cele de la Zimnicea, țin de RomSilva. „Aici se blochează multe proiecte pe care le avem, în momentul în care ai o situație în care sunt mai multe autorități răspunzătoare pe bucățele”, explică și Doru.
ONG-istul e însă optimist, chiar dacă precaut. Deșeurile rămân o problemă pentru mediu în România, dar situația s-a îmbunătățit indubitabil în ultimii ani. Vezi asta și când te plimbi prin natură, și când te uiți în statistici. Indiferent dacă e pentru că am fost obligați de UE sau pentru că munca activiștilor a dat roade, unele mentalități se transformă, iar România e astăzi (un pic) mai curată. „Lucrurile se schimbă, dar nu trebuie să te aștepți să se întâmple de pe o zi pe alta, de pe un an pe altul. E à la longue totul”, spune Doru Mitrana.
Asta e speranța și cu Dunărea – că încet, prin activități repetate și inițiative ca Via Danubiana, relația oamenilor cu locul se va schimba, iar viața localnicilor se va îmbunătăți. În parte poate și prin turism.
Există, însă, aici un asterisc, de care cei de la MaiMultVerde sunt foarte conștienți. Nu orice fel de turism. Unul dintre lucrurile la care vor să fie e atenți este să evite turismul de masă, care să ducă la construcții uriașe în zonă, trafic auto crescut și primari care, din dorința de a face totul mai confortabil pentru turiști, să modifice peisajul local.
Un astfel de exemplu negativ este plaja de la Gostinu, din Giurgiu. O găsești și pe via Danubiana, în secțiunea dedicată județului Giurgiu, dar Doru avertizează că, mai ales vara, a devenit extrem de aglomerată. „Descoperită” în pandemie de publicul larg, plaja a ajuns rapid o destinație populară, doar că oamenii au început să vină cu mașina până în buza apei, să lase gunoaie în urmă și să pună presiune pe fauna și pe flora locală. Nimeni dintre cei cu care am vorbit, localnici sau activiști, nu-și dorește să se repete situația și în Teleorman.
Alex se gândește des la tensiunea asta. Îmi povestește că, în călătoriile ei, a găsit o plajă foarte retrasă și a recomandat să nu fie pusă în ghid, pentru că nu voia să fie distrusă de oameni. Uneori se gândește că după ea o să vină turiști care vor distruge locurile. „Pe de altă parte, am momente în care stau și mă gândesc: ce mișto ar fi să vezi pe toată lumea care stă în hamace și facem un ceaun aici și stăm seara frumos la o poveste și ne bucurăm cu toții că auzim rândunicile sau că vedem niște egrete. (...) Nu cred că am împăcat încă stările astea două.” Până acum, câștigă mai des gândurile pozitive decât cele negative. „Eu tot cred că oamenii, de fapt, în esență, au instinctul ăsta de a fi buni și de a fi amici cu natura, dar ajung să fie crescuți într-o societate care îi face să fie indiferenți, răutăcioși, egoiști”. Toată șmecheria, continuă ea, e să-i ajuți să redescopere că, de fapt, în natură se pot simți acasă.
