Comedia Vecina le-a adus cele mai mari încasări, dar și cele mai serioase critici de până acum. Mircea Bravo și Cristi Ilișuan recunosc că au forțat nota artistic, însă nu regretă apariția personajului Haurențiu, interpretat în blackface. Am vorbit despre succes, bani, morală și cât de departe poate merge o glumă.
În fiecare an, pe 11 octombrie, se sărbătorește ziua Școlii Ardelene. E lege. Anul ăsta, pe 12 octombrie, școala ardeleană de film Mircea Bravo și-a lansat la București cel de-al cincilea lungmetraj din universul cinematic Mirciulică: Băiat de milioane. Și aici e o lege – a naturii. Pentru fiecare BRomania* (care și-a lansat și el noul film, Teambuilding 2, tot în octombrie), în natură există un Mircea Bravo.
Parcursul cinematografic al lui Mircea Popa, dit Mircea Bravo, acest Caribda ardelean, contrapunct la Scila BRomania, e similar – primul său film, Mirciulică (2022) a fost principala concurență pentru Teambuilding pe 2022. Însă, spre deosebire de Teambuilding, a fost ceva neaoș, încropit și foarte ardelenesc. Un băiat simplu dintr-un oraș mic e prins între dragoste și ambiții și persecutat de un șef corupt. Noroc cu bunică-sa, vocea rațiunii rurale și deus ex machina la nevoie. Bunica din Chinteni – Tanti Lenuța – nu e bunică-sa lui Popa, dar e o prezență continuă în filmele și clipurile sale online, până și-n reclamele la supermarket făcute de echipa Bravo. Cred că dacă i-ar aranja cineva pagina IMDb, bunica ar avea mai multe roluri decât Șerban Pavlu. De regulă, ea e elementul comic din universul Bravo și extrem de on brand pentru realismul ăsta de nou val comercial ardelenesc, propus în contrapartida maximalismului cu pulă, păcănele și alte cuvinte cu p, venite dinspre comedianții bucureșteni.
*Apropo de BRomania. Am făcut săptămâna trecută un interviu cu mai sus-numitul. L-am făcut pentru că, după părerea mea onestă, sfera culturii trece dincolo de Raskolnikov și Schubert, dincolo de Pleșu și Platon și ajunge să înglobeze și alde Dida Drăgan, Rodica Ojog-Brașoveanu, ba chiar și Florin Salam. Și nu mă așteptam ca, după cât am criticat filmele Vidra chiar aici, în revista de cultură cu bani de la bancă, tocmai eu să mă trezesc cu carne-n frigider. Când Matei „BRomania” Dima vinde un milion de bilete și e tovarăș cu băiatul care are o șansă bunicică să aducă României primul Oscar, e de datoria ta, ca om cu pretenții culturale, să știi cine e și ce vrea. Nu să-i sufli în cur, dar să vezi ce scoate pe gură. Oroarea asta, de a fi expus la orice e lowbrow sau (mai rău, pentru cei care o ard cult și/sau kvlt) comercial, e, în cel mai bun caz, naivă și, într-unul mai rău, provincială – genul de detașare de turn de fildeș sau de scenă underground care ne-a dus în fundătura evolutivă numită „cultura română contemporană”. Să nu abordezi elefantul din piață, indiferent dacă se cheamă Bookzone, BRomania sau Bogdan DLP, e tot un fel de boierie a minții, dar una falimentară – pentru că elefantul o să te calce în picioare, în timp ce tu dezbați câți îngeri pot dansa pe teancul de dosare AFCN. Asta, așa, ca scurt și frust kind reminder.
Bravo și BRo sunt două direcții diferite în cinema-ul românesc comercial, inclusiv la nivel de stilistică, iar asta e la mintea găinii acum, dar criticul Andrei Gorzo remarcase de pe vremea când trendurile în cauză erau tinere. Trendurile au continuat și școala ardeleană a intrat într-un proces rapid de acreție. A apărut o întreagă panoplie de Pup-o, mă!-uri, Zorillo-uri și Spre punctul G-uri – dar sunt filme care își iau lumina de la Mircea Popa și Bunica din Chinteni.
Pentru că, de bine, de rău, filmele cu Mircea Bravo vând. Și diferă între ele mai mult decât ai putea crede la prima vedere. Nuntă pe bani (2023) a fost în alt ton decât Mirciulică – un film despre excese și aspirații, centrat pe ideea românească de a face bani de pe urma nuntașilor. Anii trec, distribuția crește, Mirciulică devine mai edgy un pic, face bani la box office. Moartea în vacanță (2024) este atât un fel de Weekend at Bernie’s scris prin ședință de redacție, cât și prima apariție a comediantului Costel Bojog, devenit colaborator recurent al lui Popa și (tot recurent) cel mai amuzant și natural din filmele sale.
Rămâne Vecina (2025). Vecina, acest Duplex de Feleac, l-a cooptat pe Eugene Buică pentru lucrul cu actorii – un plus artistic –, dar a fost, din punctul meu de vedere, un suicid moral și aspirațional pentru team Popa.
Nu doar că sare calul cu reclamele într-un fel foarte sudist, dar bagă calul în film și, călare pe el, îl bagă pe Bogdan Bob Rădulescu în blackface. Bob Rădulescu a mai jucat în filmele echipei Bravo, dar în Vecina apare, în toată gloria sa haules-baulistică, Haurențiu, o pastișă de rom ardelean și unul din personajele de… „succes” să-i zicem, ale lui Rădulescu. Vecina a rupt la box office, umilind Situationship (filmul ieșit în paralel de la concurența Vidra/BRomania) și încasând mai bine decât, practic, orice alt film românesc în 2025, dacă excludem Cravata galbenă. Cu prețul credibilității lui Mirciulică ca băiat neaoș de bun simț. Campania de tragere la răspundere organizată de mai mulți activiști romi a dus la nesfârșite explicații la limita rasismului din partea lui Bob Rădulescu, ba chiar și de la Popa/Bravo, într-un clip despre cum respectă Bob Rădulescu romii, cum a crescut cu ei. Te pomenești că o avea și un prieten rom!
Ăsta este climatul în care se joacă a cincea oară „el clasico” de box office românesc – Vidra versus Team Bravo. Până la ora publicării, lucrurile nu par chiar strălucite pentru Teambuilding 2 (235.000 de bilete vândute după două săptămâni), dar tot pornește cu prima șansă. Contrapropunerea școlii ardelene e Băiat de milioane, care are un pic aer de Brewster’s Millions (1985), Ah ! Si j’étais riche (2002) sau, dacă sunteți genul cu pretenții cinefile, un fel de Faustrecht der Freiheit (1975), cu mai puțin gay și mai mult „ioooi”.
M-am întâlnit cu echipa Bravo la mall, poate cea mai bucureșteană locație posibilă. Ca un carnasier în savană, am încercat să-l izolez pe Mircea de colegul Cristi Ilișuan. N-am reușit, dar cumva a fost mai bine. Oamenii ăștia sunt parteneri de scris, de afaceri și (platonic) de viață. Se știu din facultate. Creează un tot ardelenesc. Așa că au fost și parteneri de interviu. Ce-a ieșit, mai jos.
De la Mirciulică la Vecina
Scena9: Mirciulică mi s-a părut, până acum cel puțin, cel mai închegat film de consum din primul val de filme comerciale. Mie nu mi-a plăcut atât de mult Teambuilding, I'm on the record cu asta. Mirciulică era un film simplu: un om între oameni, un șef corupt, Bunica ex machina la final. Vecina, în schimb, nu mi-a plăcut deloc. Dincolo de Haurențiu, mi se pare că scapă de sub control, totul escaladează prea mult. Ce s-a întâmplat?
Mircea Popa: Mirciulică cred că a fost cel mai autentic și naiv demers al nostru artistic. Era gen: hai să facem film; cum se face film, nu știm. Ne uitam în stânga și în dreapta: lumea înjură în filme, trebuie să înjurăm și noi. Dar principala calitate a lui Mirciulică a fost că ne-am știut lungul nasului. Știam cât de bun actor sunt, știam cât putem să scriem și am pornit de la ce știm. Ăsta e un principiu al nostru: dacă nu cunoști un univers, intri în clișee.
La Nuntă pe bani am intrat în partea comercială. Am înțeles că un film nu trebuie doar scris, ci și vândut, iar pentru asta îți trebuie o temă. Mirciulică era ușor de promovat pentru că era primul nostru film, dar despre ce e? Despre un tânăr... vii și vezi. Nuntă pe bani avea o temă aproape de oameni și am știut s-o facem mai punchy. Ca actor, însă, sunt mai nemulțumit de el. Cred că m-a complexat faptul că era primul film cu o echipă de filmare ca lumea, iar eu nu mă ocupam și de mâncare, și de tot. M-a complexat și că noi mergeam și promovam Mirciulică care era cum era, în timp ce lucram la Nuntă. E ca la papuci (n.a. ardelenește pentru pantofi, adidași, ghete, cam orice). Eu, cel puțin, îmi iau papuci noi când s-o rupt ăia vechi. Și după ce îți iei noi te uiți la ăia vechi și zici Vai cu asta umblam eu?
Ei, după succesul de la Nuntă pe bani ne-am gândit să scalăm. Ardelenii vin oricum; îl luăm pe Costel pentru Moldova, pe Maria Popovici pentru sud și rupem toată România. O gândire foarte simplistă. Moartea în vacanță mi-a plăcut mai mult, am jucat un pic mai bine, dar aveam complexul că știm să facem doar sketch-uri, cadru, plan-contraplan, și am vrut aventură. Am mimat cum am putut, din bugetul nostru, un film de aventură. A avut mai puțin succes, pentru că oamenii ne-au zis: bă, ce vreți să demonstrați aici?
Apoi am făcut pauză de un an, pentru că a născut soția mea și am vrut să stau acasă. Când nu scrii o vreme, apar complexele: mai suntem buni? Mai știm? Și Vecina e exemplul clasic: ce faci când n-ai încredere în poveste? Forțezi. La toate capitolele. Pui sex, droguri, conflict cât mai mare. Oamenii s-au bucurat foarte mult de Vecina, dar e clar că e un film forțat. Am învățat foarte mult din el.
Vecina a fost, de bine, de rău, unul dintre cele mai de succes filme ale anului: top 2 în România, top 4, dacă bagi Avatar și astea mari. Ce ați învățat din el, punctual?
Mircea Popa: Și eu și Cristi am simțit că nu era neapărat un umor care ne reprezenta. Știi rețeta, o aplici, merge, dar apar voci care zic că nu mai e stilul vostru. La Mirciulică am avut o moralitate. Apoi ne-a apucat o jenă: cine suntem noi să dăm lecții? Ne era rușine să existe morală în film. Am zis: zero moralitate. Oamenii ce vor? Oamenii vor pule. Hai să le dăm pule. Cred că era necesar să trecem pe acolo, să avem un film numai cu glume. Ne-a eliberat, inclusiv financiar, și acum, cu filmul ăsta, am putut să facem ce vrem noi.
De asta l-am scris numai noi doi. Cristi e un om al oamenilor, făcea ședințe de creație cu câte șase oameni, iar când propunea ceva trebuia să aprobe toți cinci. Dacă unuia nu-i plăcea, cum îl convingi? Iese filmul tuturor și al nimănui.
Film făcut prin comitet.
Mircea Popa: Exact. Când vrei să-i mulțumești pe toți, nu te mai mulțumești pe tine.
Ardeal versus București
Andrei Gorzo zicea încă de la Teambuilding că există două școli în filmul comercial românesc: școala Vidra și școala ardeleană. Voi sunteți vârful de atac, dar pe urmele voastre au venit Zorillo, Pup-o, mă! și altele. Cum ai descrie diferența dintre ce faceți voi și comedia bucureșteană?
Mircea Popa: La noi e comic de situație, nu comic de personaj. La bucureșteni am observat un umor de tip bully: care-i ăla prost? Văncică e prost, hai să râdem de cât de prost e Văncică. Noi încercăm să nu avem pe nimeni prost. E o situație normală, care li se poate întâmpla oamenilor, dar care generează umor.
Totuși, la voi e și un pic de neaoș. Vă axați mult pe neaoș, pe Bunica, pe ideea de ardelean cu bun-simț, chiar în construcția glumelor.
Cristi Ilișuan: Cred că în Ardeal e mai mult subtext în relațiile umane. Dacă vorbim acum, în Ardeal, o să-ți zic: Dragoș, ești un om minunat. Apoi plec și te bârfesc. În Sud, din ce am observat, mă întâlnesc cu tine și îți spun tot ce nu-mi place. Directețea exclude subtextul. Și cred că subtextul e specific și culturii vestice: oameni mai politicoși, mai cu bun-simț, dar un pic mai bârfitori.
BRomania zicea, în interviul pe care l-am făcut cu el, că Vidra a făcut întotdeauna primul pas și voi ați venit după. Așa vi se pare? Mie mi se pare că ați ieșit cam în același timp.
Mircea Popa: Am ieșit deodată. Dar la nivel personal recunosc: noi făceam online de doi ani fără să facem bani, iar faptul că BRo făcea bani ne-a dat un boost de încredere că suntem pe drumul cel bun. Când ne-am apucat de film, ieșise Miami Bici (n.a.: 550.000 de bilete), apoi venise pandemia. Aveam încredere că, până ieșim noi, piața se așază. Teambuilding și Mirciulică au ieșit deodată, dar de la filmare până în cinema a durat 18 luni. A contat că există o piață, dar nu a fost definitoriu.
Scrieți filmele astea în principal pentru un public ardelenesc? Am văzut în Băiat de milioane multe tentații bucureștene: partenera lui Andi vrea să plece la București, se gândește și el. Vrei să cucerești Bucureștiul?
Mircea Popa: Am vrut. Acum mi-am dat seama că Bucureștiul nu are cum să fie cucerit, pentru că sunt milioane de oameni cu milioane de moduri de a gândi. Cu filmul ăsta am încercat să nu mai mulțumim pe toată lumea, să pornim de la noi. Dacă ne place nouă, suntem mai împăcați. Inițial voiam să-l filmăm într-un oraș mai mic, în Bistrița, și plecarea ar fi avut mai mult sens, dar nu s-a legat cu autoritățile și l-am făcut în Cluj.
La voi, limbajul e jumătate din poantă. Vă gândiți la spectatorul din Craiova sau din Constanța, care poate pierde jumătate din glume? Sau e ca la Nea Mărin miliardar, unde accentul e parte din caterincă?
Cristi Ilișuan: Nu ne-am mai gândit la asta. La Moartea în vacanță ne-am gândit să fie un limbaj românesc universal, să nu particularizăm. De-aia nici Bunica nu apare prea mult acolo.
Mircea Popa: Și am îmbrăcat-o altfel, să arate ca o altă persoană. Eram deghizați în bucureșteni: „Haideți la film, că suntem bucureșteni, jur pe mama!” Și apoi: aha, v-am prostit, suntem ardeleni.
Cristi Ilișuan: La filmul ăsta n-am mai ținut cont. Ne-am dat seama, poate și după Vecina, că, cu cât ești mai local, cu atât ești mai autentic și, de fapt, mai universal. N-am ascuns nici accentul lui Adonis Tanța, de exemplu. Chiar dacă spectatorul nu înțelege literal tot, simte energia aia autentică.
Mircea Popa: Dar accentul e și o capcană. Dacă ai o situație amuzantă și apare o scăpare autentică în limbaj, e ok. Dacă te bazezi pe limbaj ca să faci umor, intri în penibil. Nici Bunica nu funcționează pentru că vorbește amuzant; trebuie să-i dai o intenție, un conflict.
Atelierul
Cum scrieți? Pe ultimul l-ați scris voi doi, dar înainte?
Cristi Ilișuan: La Mirciulică și la Nuntă pe bani am lucrat cu Cristi Ciui și cu Tibi Codorean, ambii din Cluj. La Moartea în vacanță și la Vecina am lucrat și cu Sergiu Floroaia. Imaginăm situații prin brainstorming, iar când începem să scriem, scriem în regim de sitcom, writers' room. Cine are poanta mai bună, la care râdem, aia scriem.
Mircea Popa: La Vecina a fost un haos, pentru că erau patru ploturi. Cu Cristi suntem foarte apropiați, avem ani de experiență împreună, și sunt multe lucruri pe care, ca să le explici cuiva, trebuie să înțeleagă tot contextul. Fugeam dintr-un plot în altul și ceilalți nu ne mai puteau urmări. La filmul ăsta am rămas numai noi doi, ca să curgă mai ușor.
Cristi Ilișuan: La Vecina, la final, a venit Eugene Buică și a polișat un pic totul.
Lucrați și în regim de improv? Ajung dume de pe set direct în film?
Cristi Ilișuan: Da. Lucrăm cu intențiile personajelor, așa că pe lângă replicile din scenariu tragem de multe ori și ceva improvizat, care chiar intră în film.
Mircea Popa: Prima variantă de scenariu încercăm s-o facem cât mai suplă, ca actorul să vină cu bagajul lui. Cristi îi lasă foarte mult pe actori, pune mult accent pe libertatea lor și are încredere că ce se naște la fața locului e mai valoros decât ce e scris. De la Eugene am învățat să risc în scenă: dau o dublă, apoi încă una fără cuvintele din scenariu, fără să știu ce o să zic. Stai acolo, în presiunea camerei, în disconfort, și ori nu iese nimic, ori apare ceva tare. Poate și pentru că nu sunt actor de meserie și nu pot da zece repetări la fel. Mă plictisesc de aceleași cuvinte. Eu înfloresc, Cristi taie.
Cristi Ilișuan: Umorul pare natural, dar e destul de construit. Știi cum e, prima dublă e mereu cea mai naturală, dar nu cea mai bună tehnic, și mai tragi zece ca să ajungi la naturalețea primei. Dacă improvizația respectă scheletul dinainte, rămâne. Dacă nu, nu.
Bunica e o constantă, de la Mirciulică la Vecina. Ai vreun film în minte fără Bunica?
Cristi Ilișuan: Îți spun sincer: de multe ori scriem fără să ne gândim la ea. Dar după aia zicem: bă, e păcat să nu apară Bunica. Bunica e un power character. Lumea o apreciază pentru tăria de caracter, multă lume ar vrea să fie ca ea.
Mircea Popa: Am fost la Târgu Mureș, în 11 săli, și peste tot erau aplauze la Bunica. Și zicea și ea „Dacă nu mă mai cheamă în film, atâta le trebuie!” Noi nu suntem filmul clasic. Avem o comunitate și o responsabilitate față de ea, iar una dintre responsabilități e s-o băgăm pe Bunica. Nu suntem ipocriți, se simte și financiar. La Moartea în vacanță am vrut, din orgoliu, să arătăm că suntem creatori de film care nu se bazează pe o comunitate. Dar tot pe comunitate ne-am bazat. Sunt compromisuri pe care trebuie să le facem. Nu suntem liberi sută la sută.
Cristi Ilișuan: Pentru că ne băgăm banii noștri și trebuie să-i scoatem. Dacă am fi finanțați din alte surse, am fi inerent mai liberi.
Cine e Mircea Bravo?
Cartea sau autorul preferat?
Mircea Popa: Citesc foarte multe cărți de dezvoltare personală. M-am căsătorit cu o profesoară de literatură victoriană, așa că biblioteca noastră merge de la De la idee la bani până la surorile Brontë. Cel mai mult îmi place Magia, de Rhonda Byrne, care e despre recunoștință.
Cristi Ilișuan: Mie Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl. M-a marcat cel mai mult.
Mircea Popa: Ca să înțelegi cât de diferiți suntem: avem valori comune, dar gusturi total diferite. Am citit-o. Nu oi fi citit eu multe cărți, da’ pe asta am citit-o până la capăt și n-am înțeles nimic din ea!
Un film internațional la care aspirați?
Mircea Popa: Cel mai simplu răspuns îi Interstellar. Cumva, îmi hrănește și partea asta de fizică cuantică, Universul.
Cristi Ilișuan: Mie îmi plac chestiile mai simple: American Beauty, Fargo, La La Land.
Ce faci în timpul liber?
Mircea Popa: Stau cu familia. Ca să nu simt mai târziu vinovăția că n-am petrecut timp cu fetița mea. În rest, mă uit la mizerii de vloguri și la podcasturi de istorie.
Păi, recomandă-mi o mizerie de vlog sau un podcast de istorie.
Mircea Popa: Canalul Epic History mi se pare cel mai bun. M-am uitat acum de exemplu la un video de vreo 2-3 ore despre istoria Chinei.
Ai prefera să fii bogat în Cluj sau să ai succes internațional, dar nu neapărat cu bani?
Mircea Popa: Succesul internațional presupune să fii mult plecat de acasă, și nu vreau să am vinovății cu copiii mei. Deci pe tarlaua mea, cu puținul meu, în Cluj, unde mă salută doamna și-mi dă un covrig gratis.
Banii
Apropo de puținul tău, ați făcut destul de mulți bani dintr-o formulă simplă, derivată din sketch-uri, încă dinainte de Vecina. Mai faceți bani din clipuri sponsorizate, din evenimente?
Mircea Popa: Anul ăsta a fost sărăcie. Chiar sărăcie. Noi avem costuri lunare, toată echipa e obișnuită cu niște fee-uri, iar reclamele n-au mai venit de șase luni. Din online nu mai facem bani, cel puțin noi, acum.
Ați avut clipuri bine plătite, inclusiv pentru instituții europene. Ați refuzat clienți mai dubioși?
Mircea Popa: Toată industria de gambling. Dar cumva ne-am anunțat de câțiva ani poziția și nici nu mai vin. Am zis pas și la anumite băuturi, că noi o ardem mai healthy. Dar sunt și chestii de context. În pandemie a venit un magazin online mare să promovăm măști, când începuse nebunia cu măștile la suprapreț. Le-am zis: vă recomand să nu faceți reclamă acum, că o luăm și noi, și voi. Am colaborat cu ei după un an.
Faceți filmele din bani proprii. V-ați gândit vreodată să aplicați la CNC?
Cristi Ilișuan: Durează cam doi-trei ani să dezvolți un film cu CNC-ul, iar noi suntem pe doing. Și mi se pare că îți ia din libertatea creatoare: dacă te finanțează cineva, parcă nu mai ești independent. Dar s-ar putea să fie o preconcepție.
Mircea Popa: Cristi e genul care se uită la un clip de-al lui de acum doi ani și zice: „Ce penibil eram, cât am crescut!” Cu o idee scrisă acum, după doi ani de așteptat după CNC, ar zice că e o prostie.
Eu vă respect foarte mult pentru că nu faceți reclamă la păcănele, e unul dintre motivele pentru care am vrut să vorbesc cu voi după BRomania. Aveți, totuși, niște branduri mai spălate prin filme – Milka la greu, colaborarea recurentă cu Profi. În noul film, reclama e mai bine integrată diegetic. Cum alegeți brandurile? Aveți red lines?
Cristi Ilișuan: Avem – păcănele, cum ziceam. În rest, depinde cât de natural intră în poveste. E mult mai greu să integrezi un site decât un produs fizic. Și, sincer, nu aruncă nimeni cu bani în filme. Fee-urile sunt destul de mici și toată lumea vrea, dacă se poate, să ții brandul pe frunte.
Mircea Popa: Când ne-am apucat de filme, vindeam reclame pe mulți bani în online și ne gândeam că brandurile o să ne dea mult mai mulți bani și pentru film. Nu, nu, ei voiau clipuri. A trebuit să creștem piața, ca în 2016, când am început online: am impus product placement natural, ani de du-te-vino, până s-au obișnuit, iar cei care voiau să bage mai mult s-au cernut singuri. Asta încercăm și cu filmele. Ne-ar ajuta să ținem cu toții, toată industria, niște standarde. Dacă un singur film deschide cutia Pandorei și vorbește de produs cu subiect și predicat, toți clienții o să întrebe: „De ce la ei se poate și la voi nu?/„
Noul film e despre Andi, care câștigă la loto, și ați băgat în film și Loteria Română și pe directorul general. Loteria nu plătește pentru așa ceva. De ce a fost important brandul?
Mircea Popa: Nici n-am luat bani pe ea, atât de proști suntem! Măcar dacă luam!
Cristi Ilișuan: Mi s-a părut importantă oficialitatea momentului, faptul că e un pic cringe. Când ne-am documentat, ne ziceau cât de crispați intră câștigătorii acolo și cât de repede vor să plece. Și ne-au lăsat să filmăm înăuntru, ceea ce e foarte greu de obținut.
2025 a fost un an greu pentru toată lumea, cu impozitele, cu devalorizarea leului, iar voi ați crescut. A fost noroc sau ați nimerit spiritul vremii?
Cristi Ilișuan: Vecina a mers în primul rând pentru că promovarea a fost organică: era chiar povestea lui Mircea cu vecina lui. Era magnetic și natural să vii să vezi cum s-a luat în gură cu ea.
Ați chemat-o pe vecina reală la film?
Mircea Popa: Am vorbit cu ea la telefon. Nu puteam pune convorbirea online și nici n-ar fi fost ok să fac vizualizări cu ea. Dar mi-a zis că a fost la film și că e o prostie. Și am întrebat-o. „Doamnă, dar lumea râdea acolo?” Și a zis: „Râdea, dar ce să-i faci, ăsta e nivelul în Clujul ăsta”. E amuzantă. Și încă e activă.
Morala și Haurențiu
Mie mi se pare că voi sunteți moraliștii industriei. La primul film alegi libertatea în locul BMW-ului, la al doilea zgârcitul ajunge să-și facă nunta pe datorie și să muncească la fermă, iar în noul film, Andi află că banii și elicopterele nu aduc fericirea. Ești moralist? E un ethos ardelean? O rigoare morală?
Mircea Popa: Când zici rigoare, sună greu. Eu și Cristi avem valori asemănătoare. Eu nu-mi fac un scop din a fi moral, dar cumva am fost călăuzit să iau decizii corecte. Ajung să nu intru în anumite proiecte și, deși la prima vedere mă întreb ce-ar fi așa greu, nu se întâmplă. Nu-s genul care să zică tare cât de moral e, dar de obicei iau decizii să zicem morale fără să mă gândesc la asta.
De ce scrie la începutul fiecărui film „Acest film a fost făcut cu ajutorul lui Dumnezeu”?
Cristi Ilișuan: Chiar credem asta. La Mirciulică, cu o lună înainte n-aveam niciun ban. Într-o lună au intrat cumva toți banii de care aveam nevoie. Eu cred că s-au aliniat niște lucruri, iar alinierea aia o numesc Dumnezeu. Sunt credincios.
Mircea Popa: Plus că vezi filme care fac 3.000 de intrări și scrie mare: „Film realizat cu sprijinul CNC, CNC Franța, CNC Slovenia”. Noi eram rupți în cur, n-aveam pe nimeni, așa că am pus acolo: „Film realizat cu sprijinul lui Dumnezeu”. E și o chestie de umor, pe care am păstrat-o la fiecare film.
Ce e mai important pentru voi: să transmiteți un mesaj sau să distrați lumea?
Mircea Popa: Pentru mine, să fiu special. Să fac lumea să râdă într-un mod altfel. E egoismul ăla, să fiu eu special.
Cristi Ilișuan: Eu sunt mai moralist de felul meu și aș zice ambele. Pe mine, Vecina nu m-a satisfăcut tocmai pentru că, din punctul meu de vedere, nu avea niciun fel de morală. Am simțit că trebuie să ne întoarcem la noi. Trebuie să distrăm, dar să rămână și ceva acolo.
Cu Vecina ați deschis cutia Pandorei: Haurențiu v-a trântit în mijlocul unui scandal de rasism. Pentru unii e un personaj viu, simpatic, dar oamenii care s-au simțit atacați direct nu-l văd așa. V-ați gândit, când l-ați băgat pe Bob Rădulescu în film, că poate fi o problemă?
Cristi Ilișuan: Ne-am gândit, bineînțeles. Dar există o comunitate foarte mare de gabori tradiționali din Ardeal care îl urmăresc și îl respectă foarte tare pe Haurențiu. În zona Clujului, personajul e foarte validat de comunitățile rome. Sigur, la București niște organizații rome nu l-au apreciat deloc, dar există comunități care se simt reprezentate de el.
Mircea Popa: Nu-i putem băga pe toți romii în aceeași categorie. Căldărarii din zona Clujului și a Mureșului au comportamentul ăsta; mulți vin și zic: „E ca tata, unu la unu”. Dar un rom din sud zice: „Ăsta ce e, mă parodiază?” Nu te parodiază pe tine. E ca și cum ai lua un ardelean și ai zice: „Ăsta-i românul”.
Dacă ați trage linie, regretați Haurențiu în Vecina?
Cristi Ilișuan: Eu nu-l regret.
Mircea Popa: Nici eu. Sincer, n-am înțeles toată treaba cu politically correct. Și nu vreau să fac o chestie automată, doar pentru că așa se face. Dacă vrei, poți să mi-o explici.
Ți-o explic simplu. Una e când zici tu: „Bă, ce proști suntem noi, românii”. Alta e când scrie Charlie Hebdo despre români că-s proști sau hoți sau iau fiare vechi. Toată România a turbat la caricaturile alea, deși erau exact rahaturile pe care le ziceam noi despre noi. Acum, nu-mi arog eu dreptul de a apăra comunitatea romă, dar cred că asta e și ce spuneau, de exemplu, oameni ca activistul pentru drepturile omului Bogdan Burdușel.
Mircea Popa: Cred că sunt mulți romi care sunt departe de Haurențiu, departe de căldărari, și se simt discriminați din cauza lor: „De ce sunteți așa, luați-vă și voi costum de corporatist!” Dar ăia trăiesc altfel, ei trăiesc în altă lume deja. Se bucură de o viață mai liberă.
Cristi Ilișuan: Să știi că aceiași oameni se deranjează și de maneliști. Eu respect foarte mult maneliștii, fac parte din cultura lor. Am impresia că există și un rasism internalizat.
Eu n-am cunoscut mulți romi care să se plângă de rasism internalizat sau de maneliști, dar am cunoscut foarte mulți care se plâng de Bob Rădulescu făcându-l pe Haurențiu. Inclusiv oameni din Ardeal.
Cristi Ilișuan: Se poate, se poate. N-am vrut să ofensăm pe nimeni.
Haurențiu apare pe la minutul 40, face scheme cu cuțitul jumătate de oră și apoi dispare. Putea fi scos complet și filmul rămânea același. L-ați adus pentru că Bob și personajul lui sunt vedete în Cluj?
Mircea Popa: Și da, și nu. E clar că multă lume îl iubește pe Bob, îl iubește pe Haurențiu. Săracul, la licitații pentru copii bolnavi de cancer îi cer oameni în toată firea: „Fă-l pe Haurențiu!” Dar în Vecina eram în situația: „Hai să apelăm la cineva care s-o sperie”. Dacă era dramă și aduceam un rom s-o scoată afară, era dureros. Am zis că, dacă e comedie, e un pic mai acceptat. Noi știm ce să facem la următorul film ca să nu mai fim acuzați de rasism: punem un personaj care zice că nu-i ok să aduci un rom și gata, suntem salvați, aproape film arthouse. Putem face artificii de genul ăsta ca să ne spălăm pe mâini. Dar nu despre asta e vorba. La final, Haurențiu plânge după calul lui. E uman, nu e doar o caricatură, are un arc, are emoții.
BRomania îmi spunea că, atunci când face o glumă care poate fi jignitoare, vrea s-o poată justifica în poveste: personajul care face gluma trebuie să învețe ceva până la final. Voi aveți o regulă? Unde trageți linia între umorul cu etnii, care la noi e aproape un gen în sine, și rasism?
Mircea Popa: Uite, BRo și-a făcut lecțiile. Noi nu, am învățat la Vecina. La următorul știm ce să facem.
Cristi Ilișuan: Comedia e oricum îngroșată. Și în Teambuilding sunt niște ardeleni care nu-s ardeleni. Să mă supăr eu că joacă Ștefan Iancu un ardelean? Am râs și eu.
Vecina a făcut cei mai mulți bani dintre filmele voastre, cu tot scandalul. Ați învățat mai mult din bani sau din scandal?
Cristi Ilișuan: Nu din scandal. Am învățat că, dacă faci lumea doar să râdă o oră jumate și iese din sală, nu-i de ajuns. Oamenii trebuie să rămână cu ceva în plus.
Mircea Popa: Nu scandalul cu „vă bateți joc de romi” ne-a durut, ci momentul în care filmul a intrat pe Netflix și mulți au zis: „Ăsta nu-i stilul vostru, nu vă reprezintă”. Am simțit că toată critica vine dintr-o apreciere sinceră.
Publicul și critica
Apropo de critică. Doru Pop scria – cam prețios, că, na, Cluj – despre „umorul de tavernă și umorul de cavernă” la Nuntă pe bani. Practic, vă făcea BRomania, sudiști. V-a afectat?
Mircea Popa: Da, mulțumim mult. Nu-i nicio jignire acolo!
Cristi Ilișuan: Pe mine un pic, că mi-a fost profesor. Știam că exprimarea noastră e un pic naivă, că n-aveam mijloacele tehnice. Cu unele lucruri am fost de acord, cu multe nu. Dar e dreptul lui, omul e critic.
Ați scos ceva util din critică?
Mircea Popa: După Mirciulică s-a zis că filmul e o serie de sketch-uri. Pe partea tehnică e adevărat: la Mirciulică trebuia să fim în ziua a zecea de filmări și eram în ziua a treia, eram total depășiți, așa că am zis: „Un general, două plan-contraplan și dă-i bătaie”. Ne dorim să facem filme mai non-verbale, să curgă ca un film, dar e clar că venim din zona de dialog.
Venind din online, ai cedat vreodată în fața comentariilor?
Mircea Popa: Mă mai triggeruiesc la câte unul. Scriu un comentariu lung, să-l jignesc, apoi îl șterg. Îl scriu ca să mă descarc. Presiunea am simțit-o când Vecina a ieșit pe Netflix. Paginile, ca să prindă engagement, scriau „cel mai vizionat film românesc al anului”, iar dedesubt 99 din 100 de comentarii ziceau: „Cum, ăsta? Ce porcărie!” Și ne-a afectat, pentru că, într-adevăr, n-am fost noi. La Vecina am fost foarte pe steroizi.
De ce ar fi nevoie ca să vă lăsați de YouTube și să faceți doar film?
Cristi Ilișuan: Noi câștigăm foarte mult din faptul că avem o comunitate super activă, pe care o fidelizăm cu clipuri în fiecare săptămână. Cred că suntem singurii din țară care fac asta săptămânal, fără să-i plătească nimeni, iar roadele le culegem la film. Fidelitatea aia n-o poți cumpăra nici cu sute de mii de euro. E și un antrenament, ca la fotbaliști.
Mircea Popa: Eu iubesc poate mai mult online-ul decât filmul. Mă plictisesc foarte repede de o idee. Cristi poate să stea pe o idee luni întregi, cum trebuie la film. Eu, după zece minute, mă întreb dacă mai e tare. Online e perfect pentru mine: hai să facem un reel cu aia, și cu aia, și cu aia. Mă plimb pe stradă și tot ce mi se întâmplă e o nouă idee de sketch. Mi-ar plăcea să fac online toată viața.
Băiat de milioane
Mi-a plăcut Băiat de milioane. Peste medie, că tot l-ați adus pe Lenghel în film. Andi câștigă la loto, deschide un restaurant cu prietenul lui și cu foștii colegi și totul o ia razna. V-ați documentat despre milionarii vremelnici?
Mircea Popa: Sunt niște pattern-uri. Câștigătorii sunt super crispați când merg să ridice premiul, e prea mult pentru ei, iar după aia devin foarte impulsivi. Majoritatea își cumpără un restaurant, un club sau o echipă de fotbal. Am vorbit cu un tip din Dâmbovița care a pierdut tot în nouă luni: și-a cumpărat un club și chema maneliști în fiecare seară, să-i dea dedicații. Alt pattern: își caută casă, văd una cu piscină, una cu poziție bună, una cu ieșire la pădure, și pentru că nu găsesc una care să le aibă pe toate, își construiesc. Așa apar casele-mamut neterminate. Iar neamurile te caută: „Dă-mi și mie 10.000 de euro, că am copil acasă și îmi sparg ușa cămătarii”. Exact cum ai văzut în film.
Te simți și tu milionar vremelnic, după 350.000 de spectatori, într-o industrie care e și ea un pic loterie?
Mircea Popa: Nu. Suntem de nouă luni fără încasări. Am aici aplicația de la bancă – numai ce pleacă, nimic nu intră. N-am mai încasat un ban din ianuarie. Fără să ne dăm seama, s-a creat o presiune pe filmul ăsta. Dacă nu merge, ce facem? Ne întoarcem și facem o Vecina 2, care doar să facă lumea să râdă? Nu mă simt milionar. Simt că am responsabilitatea să țin în viață toată mașinăria.
Cristi, ești din nou singur la regie. E o întoarcere la formula sigură?
Cristi Ilișuan: Povestea e despre mine și despre Mircea, de fapt. Nu întâmplător îl cheamă Cristi pe personajul lui Adonis. Am vrut un film despre cum îți afectează prietenia un câștig la loto și ne-am întrebat cum am fi fost noi doi atunci, când am stat trei ani în același apartament, în facultate. A fost o poveste atât de personală încât n-am vrut s-o împărțim cu nimeni.
Totuși, mi se pare că v-ați întors la formula clasică. Lipsește Costel, Bunica e iar în rolul de sfătuitoare din primele filme. V-ați întors la publicul fidel?
Cristi Ilișuan: Nu ne-am gândit la fidelizare. Am pornit de la noi. Adonis, de exemplu, era necunoscut pentru publicul nostru.
Mircea Popa: Ne gândeam să aducem o vedetă mare de la București drept colegul meu de apartament, să ne ridice un pic. Dar eram obosiți: o să-i placă lui X, o să prindă la Y. Și după Vecina ne-am permis să ne asumăm mai multe riscuri. Ăsta e un film care să ne placă nouă.
Pe Adonis Tanța l-ați adus din Judosferă. El și-a făcut breakout-ul cu ultimele două filme ale lui Radu Jude. Cum a fost colaborarea?
Cristi Ilișuan: Excelentă. L-am văzut în clipuri și am simțit energia lui extraordinară. Are o prezență de actor fantastică.
Mircea Popa: Pentru Adonis era o decizie dacă să intre în universul nostru, e o ușoară ponegrire, să zicem așa. Cred că ne-a făcut o vizită ca să vadă la nivel uman dacă e un mediu în care poate fi sensibil, vulnerabil. După ce ne-a cunoscut pe mine și pe Cristi, a zis da și s-a băgat cu totul. Promovează filmul poate mai mult decât mine. Și dacă ai simțit că am jucat un pic mai bine, e datorită lui. Din prima repetiție am simțit că nu e un personaj unilateral, iar complexitatea lui m-a obligat să am și eu o complexitate.
Cine e cel mai talentat actor cu care lucrați și cine e cel mai amuzant?
Mircea Popa: Cel mai talentat e Adonis, raportat la succesul internațional cu filmele lui Jude. Dar și Cucu, și Herlo sunt oameni foarte talentați, care încă n-au prins oportunitatea. Herlo mai joacă și la Vidra, la Giurgiu, e un actor foarte bun, polivalent. Cel mai mult mă amuză Socol. Dar mă și enervează: „Socol, te rog frumos, implică-te la un moment dat în filmare!” Era o atmosferă prea plăcută pe set, Cristi râdea cu ei, iar eu eram stresat că suntem în contratimp. Dar actorii sunt niște copii, trebuie iubiți.
Cristi, dacă BRomania fură meserie de la Mungiu, tu de la cine ai vrea să înveți?
Cristi Ilișuan: De la Cristi Puiu. Mi-a plăcut mult Marfa și banii, dar mai ales Sieranevada, mi se pare foarte românesc. Puiu are o libertate extraordinară, îl doare-n paișpe de ce zice publicul. Iar eu sunt foarte people pleaser, așa că mi-aș dori să iau măcar 10% de la el.
Mircea Popa: Eu nu sunt genul care urmărește arthouse, eu citesc dezvoltare personală, ăsta sunt! Dar am văzut Fjord și mi-a plăcut foarte mult. După aia am văzut și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile cu soția și eram, gen, what the fuck? Era mult, copleșitor. Dar, în general, nu consum filme de artă. Poate îmi trebuie contextul potrivit sau cineva să mi-l explice.
Cum i-am recomandat lui BRomania să se uite la Barbarii lui Jude, ție îți recomand Dracula. Eu nu sunt cel mai mare fan Jude, dar în Dracula e foarte mult sketch comedy, un film compus din nșpe sketch-uri, cu ceva pentru toți și foarte puțin coeziv.
Mircea Popa: L-am întrebat pe Adonis: „Ți-ai dus părinții la Dracula?” „Ești nebun? Cum să-i duc? I-am chemat la ăsta: cuminte, frumos. Cum să-i duc la Dracula?”
Dacă ar fi să reduc la un singur lucru diferența dintre filmele băieților de la București, Maticiuc sau BRomania, și filmele voastre, cred că ar fi morala. La ei miza e un fel de ostentație, de showbiz, să fie ca în America. La voi e fixația pe bun-simț și pe autentic. Chiar și filmul ăsta, care teoretic e despre ostentație, cu teambuilding, dansat pe manele și elicopter, ajunge să fie despre bun-simțul neaoș. Până și maneaua ajunge cântată de Adonis a capella. Așa că revin: e mai important pentru tine să distrezi lumea sau ca lumea să învețe ceva?
Mircea Popa: Clar să distrez. Dar ar fi greșit să încerc să fiu power, cum e BRo sau Codin. Eu sunt the underdog. Mi-ar plăcea să joc un președinte care se scobește în nas, în fund...
Ei, aș zice că ai ocazia acum!
Mircea Popa: Sau un om umil, sau un cerșetor. Cristi e fascinat de viața simplă, eu am un pic de show-off, dar reținut, și din mixul ăsta iese bunul-simț din filme. Nu e o chestie de „hai să băgăm și ceva caritabil”. Ai niște valori, și dacă ești autentic, se proiectează în ce faci.
Cristi Ilișuan: Cred că în filmele noastre e mai prezentă durerea, în subtext. La ei e mai mult frustrare. Și asta aș vrea să explorez mai mult: umorul din durere. O bază emoțională puternică e mult mai propice pentru umor.
Final rapid
Un film românesc pe care l-ați fi vrut al vostru.
Mircea Popa: Ramon! Nu neapărat filmul, că are niște probleme dar ideea asta de film de Crăciun.
Cristi Ilișuan: Filantropica, clar. M-a marcat.
Mircea Popa: Oai, dacă am voie să schimb, tot Filantropica! Îl revăd cam o dată pe an, e și pus pe YouTube. Da, schimb pe Filantropica!
Se zice că aia grea e comedia. Când faceți o dramă?
Cristi Ilișuan: Mie mi-e greu să fac o dramă. Când a murit tata, îmi venea numai să glumesc. Cu cât e drama mai puternică, cu atât mă duc mai mult în umor. Mie mi se potrivește dramedia, aia am încercat și cu Mirciulică.
Mircea Popa: Cred că oamenii care fac umor de multe ori sunt evitanți. Luăm un subiect dureros, glumim, îl normalizăm. Nu știu dacă e bine pentru evoluția noastră spirituală.
Dacă ați câștiga mâine la loto 7,2 milioane după taxe, ce film ați face?
Mircea Popa: Cam la același buget. N-are rost să faci un film de 4 milioane, că pui presiune pe produs: „Cristi, avem 4 milioane. Hai să băgăm trei Haurențiu, patru bunici și un avion!” Te setează total greșit.
Dar dacă e un proiect pe care-l aveți în suflet, n-ar conta banii. Îl faci, și dacă are 2.000 de intrări, nu te interesează.
Mircea Popa: Trebuie să ajungi acolo firesc, să-ți dai voie tot mai mult. După Vecina, ok, faci ce-ți place. Dar întâi trebuie să descoperi ce-ți place. Eu încă nu știu sigur. Ani de zile nu ți-ai dat voie, pentru că ai responsabilitate față de comunitate: chestii cu bun-simț, nu fi wild.
Cristi Ilișuan: E și un blestem uneori, o comunitate construită în ani. La un moment dat uiți ce vrei tu, pentru că știi foarte bine ce vor ei. Asta apreciez la Cristi Puiu: habar n-are ce vrea lumea, dar știe ce vrea el. Băiat de milioane a fost o întoarcere la ce ne place nouă, după ce ne-am îndepărtat cu Moartea în vacanță și cu Vecina. Ușor, ușor, cred că ne putem întoarce la noi.
Ultima întrebare. Ce vrei de la România și ce vrei să-i dai înapoi?
Mircea Popa: România îmi dă constant situații amuzante. România e șmecheră, are niște paradoxuri pe care, dacă trăiam în Elveția sau în Suedia, unde totul e pus la punct și orgoliile sunt mai mici, nu le-aș fi trăit. Nunta pe bani, de exemplu, există doar în Balcani. În Occident duci un cadou simbolic. La noi nunta devine un business. M-am setat mental așa: când mi se întâmplă ceva rău și mă enervez, e acolo o idee de film.
Și ce aș vrea să dau înapoi e iubire. Să le explic oamenilor că toți suntem proști, toți suntem răi. Uite, lumea zice: „Mircea Bravo e rău, Mircea Bravo e prost”. Înseamnă că probabil toți suntem așa. Hai să fim mai înțelegători. Toți avem interesele noastre, toți suntem speriați pentru curul nostru, dar hai să încercăm să stăm uniți, să unim un pic țara asta superdivizată.
Cristi Ilișuan: Da’ nu știu dacă se mai poate uni...
Mircea Popa: Știu, dar, no, nu vreau să zic că-mi doresc o mașină scumpă. Vreau ceva mare.
Cristi Ilișuan: Mie, dacă țara îmi dă aceeași libertate pe care o am acum, sunt mulțumit. Și ce pot să dau înapoi e să mă perfecționez în ce știu să fac: să scriu și să fac filme tot mai bune. Dacă fac asta mai bine, lumea are de câștigat.
Foarte Puiu ce zici...
Mircea Popa: A! Și vreau ca țara să facă mai mulți copii, să avem mai multe intrări. Altfel, când ajung eu la 50 de ani, recordul de box office o să fie de 40.000 de intrări. Faceți sex, oameni buni, ca să avem pe cine aduce la cinema!
***
Am văzut Băiat de milioane. Nu e rău. E foarte pe stilul lor. Un film despre capcana banilor și mai ales a Clujului. Apare Lenghel în el și am apreciat asta. Se vorbește despre ceea ce ne separă ca români în aceste vremuri grele – salata de vinete cu sau fără maioneză. Se face gluma cu gara din Mizil, doar că, fiind Ardeal, gluma e cu Dej. Reclamele există, se văd, dar sunt cumva sub control. Cred că e cel mai bun film făcut de Mircea și Cristi până acum. Poate nu e la fel de amuzant ca Teambuilding 2, dar e mai coeziv, spune o poveste cu brio, fără cozi și zece mii de divagații, ceea ce precedentul lor film nu reușea. Rezolvarea finalului e poate un pic nemeritată, dar nu te râcăie la logică și, per total, filmul e o experiență plăcută, craft la nivelul comediei comerciale românești. Nu știu dacă o să reușească să-i ia fața lui BRomania, nu știu dacă o să mulțumească un public național, dar, ca-n Filantropica, mâna întinsă după banii de bilet spune aici o poveste. Avantaj Bravo?
Fotografii obținute prin amabilitatea Bravo Films
