O conversația cu pianista Rina Harada, semifinalistă la Concursul Enescu, despre sănătatea muzicienilor, despre limitele corpului și despre cât spațiu există, într-o cultură construită în jurul performanței, pentru vulnerabilitate și pentru a cere ajutor.
Într-un concurs internațional de pian, vedem mai ales ceea ce se întâmplă pe scenă: câteva zeci de minute de muzică, un repertoriu pregătit până în cele mai mici detalii, apoi verdictul unui juriu. Nu se vede însă ceea ce se întâmplă înainte și după acele minute – în corpul și mintea celui care cântă. Câtă presiune încape într-o zi de concurs? Ce faci când mâinile încep să tremure, când nu mai poți mânca înainte să urci pe scenă sau când, după ore și ani de studiu, corpul începe să doară? Și cât de ușor îi este unui muzician format să reziste, să repete și să meargă mai departe să recunoască faptul că, uneori, are nevoie de ajutor?
Am vorbit despre toate acestea cu pianista japoneză Rina Harada, la scurt timp după participarea ei în semifinala Concursului Internațional „George Enescu” 2026. Născută în Nara, în 1997, Rina a început să studieze pianul la trei ani. S-a format mai întâi în Japonia, absolvind Universitatea de Arte din Tokyo, unde a studiat cu Chiharu Sakai, iar în prezent își continuă studiile la Universitatea de Arte din Berlin, sub îndrumarea pianistului Gottlieb Wallisch. Parcursul ei de până acum include premii la Concursul Internațional de Pian „City of Vigo”, Concursul de Muzică din Tokyo și Concursul „Artur Schnabel”, dar și apariții alături de Orchestra Filarmonică din Japonia, Orchestra Filarmonică din Tokyo și Orchestra Filarmonică din Kansai.
La București, drumul ei până în semifinală a însemnat trecerea prin două etape succesive de concurs. A cântat Bach, Liszt și Prokofiev în prima etapă, apoi Hammers and Tongs de Karim Al-Zand – lucrarea contemporană impusă –, Sonata op. 109 de Beethoven și Carnavalul de Schumann în cea de-a doua. Dintre cei maximum 50 de pianiști admiși după preselecție, 12 puteau ajunge în etapa a doua și numai șase în semifinală. Rina s-a numărat printre aceștia din urmă. Ediția din 2026 a adus, de altfel, o schimbare importantă chiar în felul în care a fost gândită semifinala. Pentru prima dată în istoria Concursului Enescu, aceasta a fost împărțită în două probe distincte. În prima, pianiștii au interpretat o lucrare de George Enescu – Rina a ales Suita nr. 2 în re major op. 10. În cea de-a doua a apărut o formulă nouă, play & conduct: concurenții au trebuit să interpreteze un concert clasic alături de Orchestra de Cameră Radio, dar fără dirijor, asumându-și ei înșiși conducerea muzicală a ansamblului. Pentru Rina, lucrarea a fost Concertul nr. 23 în la major K. 488 de Mozart. Proba cerea astfel ceva diferit de virtuozitatea solistică propriu-zisă: capacitatea de a asculta, de a comunica prin gest, privire și respirație și de a construi împreună cu orchestra o interpretare coerentă.
Există însă și o altă noutate a acestei ediții, mai puțin spectaculoasă pentru public, dar care mă interesează în mod special. În jurul concursului au apărut și inițiative dedicate stării de bine a muzicienilor, printre ele sesiuni de Mindfulness on Stage susținute de pianista, psihologa și muzicoterapeuta Angelica Postu. În cadrul acestor întâlniri individuale, concurenții au putut vorbi despre anxietatea de scenă, îndoielile legate de propria pregătire și dificultatea de a-și gestiona emoțiile în timpul competiției. Ea spune că i-a încurajat să practice „blândețea cu sinele” și le-a propus exerciții de respirație, de conștientizare a corpului și de reflecție, adaptate nevoilor fiecăruia, pentru a-și putea regăsi echilibrul și libertatea de expresie artistică pe scenă. Faptul că asemenea intervenții își fac loc chiar în interiorul unei competiții internaționale mi se pare cu atât mai relevant cu cât concursul rămâne, prin definiție, unul dintre mediile în care presiunea performanței se concentrează cel mai puternic.
Sănătatea muzicienilor este un subiect la care revin de ceva vreme și dintr-un motiv foarte personal. Ca pianistă, cunosc durerile de mâini și de spate, orele lungi de studiu, teama că propriul corp ar putea deveni la un moment dat o limită, dar și anxietatea care poate însoți ieșirea pe scenă. Într-un articol publicat anterior, am încercat să înțeleg alături de Angelica Postu de ce aceste experiențe sunt atât de frecvente și, în același timp, atât de puțin discutate. Am vorbit atunci despre durere, anxietate de performanță, automedicație, prevenție și despre un sistem de educație muzicală în care sănătatea fizică și psihică începe abia treptat să fie privită ca parte a formării artistului, nu ca o problemă separată de aceasta.
De data aceasta am vrut să mut perspectiva dinspre specialist spre muzicianul aflat chiar în interiorul experienței competiționale. Să înțeleg nu doar ce presupune pregătirea pentru un concurs de asemenea anvergură, ci și ce rămâne, de obicei, în afara scenei: felul în care corpul reacționează la presiune, relația cu anxietatea și durerea, strategiile pe care un muzician și le construiește în timp pentru a putea continua.
Conversația cu Rina a pornit astfel de la experiența foarte recentă a Concursului Enescu, dar s-a deschis spre întrebări mai largi despre sănătatea muzicienilor, despre limitele corpului și despre cât spațiu există, într-o cultură construită în jurul performanței, pentru vulnerabilitate și pentru a cere ajutor. Am vorbit și despre experiența ei de pianistă formată în Japonia și Germania, despre felul în care sunt abordate aceste probleme în mediile muzicale pe care le cunoaște și despre particularitățile fizice cu care o femeie pianistă poate ajunge să „negocieze” în fața instrumentului.
Dincolo de toate acestea, am fost curioasă să aflu și cum își imaginează Rina propriul viitor în muzică, într-o profesie în care concursurile pot deschide uși, dar nu garantează o carieră, iar drumul către public nu mai trece neapărat doar prin marile săli de concert.
Tocmai ai trecut prin semifinala Concursului Enescu. Ce se întâmplă cu tine în orele dinaintea unui moment atât de important – ce simți, la ce te gândești? Cum resimți presiunea unui concurs de asemenea anvergură?
Sunt o persoană care resimte destul de ușor presiunea și stresul. Când tensiunea devine foarte mare, se întâmplă să am coșmaruri, pulsul îmi crește și observ că încep să respir foarte superficial. Înainte de semifinală, aproape că n-am putut să mănânc. În toată ziua aceea am reușit să mănânc doar patru banane.
Cum se manifestă anxietatea de scenă în cazul tău? Ai descoperit anumite strategii, ritualuri sau pur și simplu un alt fel de a privi lucrurile care să te ajute cu adevărat să o ții sub control?
Am tremor esențial, așa că este suficient să fiu puțin emoționată pentru ca mâinile să înceapă să-mi tremure. Când emoțiile sunt foarte puternice, uneori simt că îmi slăbesc și genunchii. Din cauza tremorului, mi s-a întâmplat de multe ori ca mâinile să facă mișcări imprevizibile în timp ce cânt. În ultima vreme, iau uneori medicamente care mă ajută să țin tremorul sub control.
Ceea ce îmi provoacă cel mai mult anxietatea de scenă este senzația că sunt privită de public. Am tendința de a-mi dori ca tuturor să le placă felul în care cânt, dar, în timp, mi-am dat seama că acest gând nu îmi face bine. Ca să mă desprind de el, încerc să-mi imaginez că în sală există o singură persoană pentru care cânt și că tot ce îmi doresc este ca muzica mea să ajungă la ea. Asta mă ajută să mă concentrez mai mult asupra a ceea ce vreau să transmit prin muzică și mai puțin asupra felului în care mă judecă ceilalți.
În cadrul Concursului Enescu au existat și sesiuni de Mindful on Stage, susținute de pianista, psihologa și muzicoterapeuta Angelica Postu. Ai participat la vreuna dintre ele?
Nu am participat la sesiunile Mindful on Stage. Cred însă că un astfel de sprijin este cu adevărat necesar pentru mulți muzicieni. Eu urmasem deja cursuri de mindfulness în Japonia, așa că eram familiarizată cu această abordare.
Se vorbește încă destul de puțin și de rar despre felul în care muzicienii fac față unei presiuni atât de mari. Ai întâlnit printre colegii tăi situații în care cineva a recurs la automedicație pentru a putea gestiona anxietatea, durerea sau epuizarea? Cum privești acest fenomen? Și de ce crezi că mulți muzicieni preferă să treacă singuri prin astfel de probleme, fără să ceară ajutor?
În Japonia există încă un anumit stigmat în jurul ideii de a merge la psihiatru. De aceea, deși m-am confruntat ani întregi cu tremurul mâinilor, nu am luat niciun medicament. Credeam pur și simplu că sunt o persoană extrem de emotivă și încercam să suport situația.
La un moment dat, am vorbit despre această problemă cu un medic care studiază creierul pianiștilor. El m-a îndrumat către un neurochirurg, nu către un psihiatru, iar în cele din urmă am primit un tratament. Pentru mine, a fost o ușurare enormă. Ceva despre care crezusem mult timp că este doar o problemă de ordin psihic s-a dovedit a avea, cel puțin în parte, și o cauză fizică, o predispoziție a organismului meu.
Pianiștii ajung adesea să accepte durerea sau disconfortul fizic ca pe ceva firesc atunci când studiază multe ore pe zi. Ți s-a întâmplat să ai dureri sau accidentări provocate de cântatul la pian? Te-au făcut aceste experiențe să-ți schimbi felul în care studiezi, modul în care abordezi tehnica sau, poate, felul în care îți înțelegi propriile limite fizice?
Și în timpul acestui concurs am avut destul de multe dureri la mâini. Sunt mereu atentă la postură și la felul în care îmi folosesc mâinile, dar bănuiesc că, având încheieturile destul de subțiri, tendoanele mele sunt mai vulnerabile.
Concursurile sunt deosebit de solicitante, pentru că trebuie să pregătești foarte multe lucrări într-un timp relativ scurt. Din cauza asta, trebuie să fac multe pauze și să acord foarte multă atenție recuperării și îngrijirii corpului.
În Japonia pot să fac băi în cadă, ceea ce mă ajută foarte mult. În Germania este mai greu, pentru că de obicei nu am cadă acolo unde locuiesc. Așa că îmi țin mâinile în apă caldă sau folosesc plasturi pentru calmarea durerii.
Mă interesează în mod special experiența femeilor pianiste. Ai simțit vreodată că anumite particularități fizice – dimensiunea mâinilor, anatomia, forța sau rezistența – te-au obligat să găsești propriile soluții la instrument? Se vorbește deschis despre astfel de lucruri între pianiste sau, mai general, între femeile muzician?
Ca pianistă, am avut întotdeauna anumite nesiguranțe legate de faptul că sunt femeie. Desigur, cred că femeile pot aduce muzicii multe calități și forme de sensibilitate aparte. Dar, din punct de vedere fizic, mă surprind adesea dorindu-mi să am unele dintre avantajele pe care bărbații le au, în general, când vine vorba despre dimensiunea mâinilor, forța musculară, structura osoasă sau rezistența fizică.
Pentru că îmi accidentez destul de des mâinile, sunt zile în care mă gândesc: „Dacă aș avea mâinile mai mari...” sau „Dacă aș avea brațele mai lungi și mai puternice...”. Tocmai de aceea încerc să nu mă bazez pe forța musculară. Mă preocupă foarte mult felul în care pot folosi greutatea firească a brațului și cum o pot transmite către clape pentru a obține sunetul pe care îl caut.
Cum se vorbește în Japonia despre sănătatea fizică și psihică a muzicienilor? Dar în instituțiile în care ai studiat? Sunt lucruri despre care se învață încă din perioada de formare? Iar atunci când un muzician se confruntă cu dureri sau cu anxietate de scenă, are unde să găsească ajutor specializat?
În Japonia se fac tot mai multe cercetări despre creierul muzicienilor și despre sănătatea lor fizică și există institute în care muzicienii pot primi sprijin specializat. În prezent, beneficiez de o bursă în Japonia, iar fundația care mi-o oferă a început recent să colaboreze cu unul dintre aceste institute. Prin intermediul acestei colaborări, am putut și eu să beneficiez de mai multe forme de sprijin. Cred însă că, pentru foarte mulți muzicieni, accesul la ajutor specializat pentru problemele de sănătate fizică sau psihică rămâne dificil.
Concursurile sunt încă strâns legate de imaginea pianistului solist, de cariera construită în jurul marilor scene. Pentru tine, ce înseamnă să fii pianistă astăzi, dincolo de acest traseu tradițional? Și, cu toată presiunea și nesiguranța pe care le presupune această profesie, ce te face să te întorci de fiecare dată la pian?
În Japonia, am impresia că oportunitățile pe care le primește un pianist depind într-o măsură destul de mare de rezultatele obținute la concursurile internaționale și de instituțiile în care a studiat, poate chiar mai mult decât în Europa.
În același timp, în Asia, muzica pop și cultura idolilor au o influență foarte mare și am senzația că tot mai puțini tineri se apropie de muzica clasică. Astăzi, mulți muzicieni interpretează repertoriu clasic pe YouTube sau TikTok și își construiesc un public prin intermediul rețelelor sociale. Înțeleg, desigur, că această abordare răspunde felului în care oamenii consumă muzică astăzi. Eu însă nu simt că acesta este drumul pe care vreau să-l urmez. Cred că există emoții pe care le poți trăi numai atunci când asculți muzică clasică live, într-o sală de concert. Este un spațiu fizic aparte, iar experiența este cu totul diferită de cea pe care o ai ascultând muzică pe un computer sau pe telefon.
Dar, ca să poți aduce oamenii în sala de concert, trebuie mai întâi ca ei să știe cine ești. Acesta este și unul dintre motivele pentru care am ales, în perioada aceasta, să particip la concursuri și să mă confrunt cu tot ceea ce presupun ele.
În același timp, faptul că interesul pentru muzica clasică este în scădere mă face să simt că am și o responsabilitate ca pedagog: aceea de a găsi modalități mai bune prin care copiii să poată descoperi și înțelege această muzică. Nu vreau ca un copil să studieze pianul doar ca să câștige concursuri. Mi-aș dori ca fiecare copil să învețe să-și prețuiască individualitatea și să-și caute propria voce, propriul mod de a se exprima. Iar eu sper ca, în calitate de pedagog, să-i pot ajuta să descopere tocmai acest lucru.
