Cum s-a instalat vara, crește semnificativ șansa (sau riscul) să practicăm Tsundoku (așa au botezat japonezii obiceiul de a cumpăra multe cărți pe care nu apucăm să le citim și pe care, în schimb, le lăsăm să se adune în teancuri, stive, turnuri). Cel mai probabil fiindcă avem impresia că vacanța de vară va fi eternă, că vom avea timp să facem, în sfârșit, toate lucrurile minunate rămase restante, inclusiv să citim toate-cărțile-care-ne-așteaptă-de-atâta-timp + altele, nou-nouțe.
Tocmai de-asta, împreună cu prietenii de la Cărturești, ne-am gândit s-o luăm ușor cu Lista de citit pentru vara asta și să începem cu proză scurtă, pe care o putem doza mai bine. Am scotocit prin librările și-am ales șase volume apărute în ultimii ani: de la texte mai puțin știute ale unor autori celebri, la nume noi, proaspăt descoperite.
Dacă totuși găsiți secretul vacanței infinite și sunteți în căutare de alte recomandări de lectură, pe Cărturești.ro găsiți raftul cu cărți citite de Scena9 de-a lungul timpului.
Printre ele, găsiți distopii, dar și antidoturi cu speranță, o plimbare literară prin Balcani și-o selecție de cărți hot.
Iubire și obstacole
Un bosniac american, de la Ioana Pelehatăi
Sunt îndrăgostită de Aleksandar Hemon și vreau să știe toată lumea asta. A început cu Cartea vieților mele și, odată cu Iubire și obstacole s-a strâns lanțul de iubire. Nu înțeleg ce engleză a învățat omul ăsta de știe să scrie în acest hal, rivalizând, îndrăznesc să spun, cu Nabokov, în topul scriitorilor non-nativi care au revoluționat stilistica prozei americane. Ca la orice îndrăgosteală, o să fie greu să explic de ce îl iubesc pe bosniacul american – dar merită să încerc.
Prin ochii lui, văd un Sarajevo care nu există. E un oraș în care Hemon pune războiul între paranteze, pentru că nu l-a trăit acolo – cu o lună înainte să înceapă a plecat în America la o bursă, iar părinții i-au zis să nu se mai întoarcă. Drept urmare, ai copilăria socialistă a lui Hemon, cu jocuri crude și „războaie” între băieții din cartier, cu precaritate și lipsuri, cu părinți când absenți, când excesiv de grijulii. Apoi, când naratorul din Iubire și obstacole crește, apar alcoolul, fumatul, poezia, pulsiunile sexuale, călătorii insolite în Africa și întâlniri cu scriitori bosniaci în America și scriitori americani în Bosnia.
Între cele două lumi vorbește vocea narativă, tandră și sardonică, cinică și nostalgică. Stă ca un bandaj pe rana războiului, de la prefigurarea lui în ultimele luni dinainte să înceapă, când toată Iugoslavia trăia hedonist ca înainte de Apocalipsă, până la cicatricile celor morți, uitați, răsfirați în toate colțurile lumii. Cred că îl iubesc pe Hemon pentru că prozele lui scurte, semi-autobiografice, nu se sfiesc nici de bețiile tâmpe și certurile stupide, nici de jena pe care i-o provoacă propriii părinți, dar nici de dragostea pe care le-o poartă, împotriva voinței lui aproape. Mi-e greu să spun când am mai citit proză atât de emoțional onestă, învăluitoare ca un cearșaf răcoros într-o noapte caniculară. Citiți-l, cred că o să vă îndrăgostiți.
„Apoi a citit, parcă pentru a le seduce, șoptit, tare: Nimeni nu mai e bătrân - suntem morți sau tineri. Ridurile s-au îndreptat, picioarele nu mai atârnă, ghemuindu-se în spatele tomberoanelor, ferindu-se de lunetiști, fiecare e un trup grozav călcând peste cadavre, conștient că: N-am fost niciodată mai frumoși ca acum.”
M-aș omorî pentru tine și alte povestiri pierdute
Un clasic, de la Luiza Vasiliu
Antologia asta adună 18 texte scrise de Fitzgerald între 1920, când avea 24 de ani și era proaspăt căsătorit cu Zelda, și 1936, cu 4 ani înainte să moară. Dar nu asta-i important la ele, ci faptul că e prima oară când cititorii au șansa să le descopere, la aproape un secol după ce-au fost scrise.
Majoritatea au fost refuzate de revistele vremii în care scriitorul publica frecvent (Esquire, New Yorker etc.) și n-au apărut niciodată în timpul vieții. De ce? Pentru că erau diferite, fiecare-n felul ei, față de ce aștepta publicul de la Fitzgerald, pentru că erau prea întunecate pentru anii de după primul război mondial, pentru că atacau subiecte considerate tabu în epocă - sănătatea mintală, suicidul, alcoolismul, divorțul. Altele sunt schițe de scenarii pentru filme care n-au mai fost făcute niciodată.
Am intrat în cartea asta ca într-un laborator de scriitor, un salon al refuzaților în care obiectele literare sunt aranjate atent, fiecare cu nota lui introductivă despre contextul în care Fitzgerald le-a scris, cu schimburi de scrisori între scriitor și editori, cu explicații de subsol despre America anilor ‘20-’30 (de la faptul că-ți puteai cumpăra în plină prohibiție whisky și brandy pe rețetă, de la drogherie, până la circul de purici din New York sau legislația anticoncepționalelor), cu personaje care-ți sucesc mințile ca-n Marele Gatsby, cu umbra Hollywood-ului și-a putreziciunii plutind în aer, cu umor și acea înțelegere a sufletului american care l-a făcut pe Fitzgerald unul dintre cei mai fascinanți autori ai secolului XX.
Ce vreau să zic, de fapt, e că textele de-aici ar putea sta bine-mersi într-o antologie a celor mai bune povestiri ale lui Fitzgerald, și doar gustul și morala vremii le-au împiedicat să apară. Ar trebui să ne servească drept o reamintire a faptului că arta, în cea mai bună formă a ei, e mereu inconfortabilă pentru epocă și că grilele prin care insistăm s-o judecăm scot la iveală, de cele mai multe ori, limitările și prejudecățile noastre.
Citiți-l pe Fitzgerald, e o minunăție. (La fel și traducerea lui Dan Croitoru, unul dintre traducătorii care nu m-a dezamăgit niciodată).
Doamna Hanson era o femeie frumoasă, deși un pic trecută, în vârstă de patruzeci de ani și vindea corsete și portjartiere, făcând deplasări în afara Chicago-ului. (...)
Uneori fumatul era foarte important pentru ea. Muncea din greu, iar acest obicei avea ceva odihnitor și o destindea psihologic. Era văduvă și n-avea nici o rudă apropiată căreia să-i scrie seara o scrisoare, iar să meargă la cinema mai mult de o dată pe săptămână îi făcea rău la ochi, așa că fumatul devenise un semn de punctuație esențial în lunga frază a unei zile petrecute pe drumuri.
Autobiografie și chimie, de la Venera Dimulescu
Volumul autobiografic al lui Primo Levi, scriitor și cercetător italian, o să te facă să te îndrăgostești de chimie. Levi a fost chimist și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz (experiență despre care a scris lucid și sfâșietor în Mai este oare acesta un om). În cartea de față, din care puteți citi un capitol aici, a povestit despre istoria lui personală cu privirea omului de știință și a legat fiecare element chimic din tabelul periodic de câte o experiență pe care a avut-o de-a lungul vieții.
Mi-a plăcut foarte mult prima parte a cărții, în care îl cunoști pe Levi tânăr, un tocilar fascinat de laboratorul de chimie de la școală și de oameni. Portretele colegilor la tinerețe îți amintesc de proprii tăi tovarăși din copilărie, pentru că sunt scrise cu empatia celui care se împrietenește pentru prima oară cu lumea înconjurătoare. Dar căldura mediului-cocon se stinge gradual, odată cu ascensiunea mișcărilor politice care pregătesc cel de-al Doilea Război Mondial, pe care el l-a trăit ca cetățean revoltat și victimă.
Pentru Levi, chimia este un instrument împotriva discursului totalitar, care inventează și exagerează ca să-i iasă argumentele. În vremea fake news și a războiului, știința e arma intelectualului:
A învinge materia înseamnă s-o înțelegi, iar a înțelege materia este un lucru necesar pentru a înțelege universul și pe noi înșine. Tabelul Periodic al lui Mendeleev era o poezie.
Ce simți în jurul gâtului
O autoare curajoasă, de la Diana Meseșan
Cut the crap. Lasă vrăjeala. Astea sunt cuvintele care îmi vin în cap când mă gândesc la cartea Chimamandei Ngozi Adichie, Ce simți în jurul gâtului. În cele 12 povestiri, scriitoarea nigeriană are un stil unic de a sancționa falsitățile, care nu e moralist, nici agresiv, ci doar foarte direct. Asertiv, cum s-ar spune în limbaj de corporație, dar și dureros pe alocuri.
„Colina Maimuței Săltărețe”, una dintre cele mai bune proze din volum, surprinde tensiunea între realitatea unor oameni și ficțiunea altora despre ei. Arată cum în lumea postcolonială, construcția identității încă se face de la exterior spre interior, iar încercarea de a redobândi controlul asupra propriei narațiuni e blocată.
În povestirea asta, Chimamanda te duce la Atelierul pentru Scriitori Africani, care se ține la Colina Maimuței Săltărețe, undeva lângă Cape Town. Atelierul e condus de Edward Campbell, un european în vârstă, școlit la Oxford și foarte libidinos. Participanții, veniți din Africa de Sud, Zimbabwe, Nigeria, Senegal sau Uganda, au de scris o povestire scurtă, pe care apoi trebuie să o discute în fața grupului. Textele lor sunt însă criticate de către Edward, organizatorul atelierului, pentru că nu ar fi suficient de africane.
Textul scriitoarei din Zimbabwe, despre interacțiunea dintre un cuplu care nu poate să aibă copii și un pastor penticostal, nu e africană. Povestea scriitoarei din Senegal, despre o tânără care le spune părinților că e gay, nu e africană. Proza autoarei din Nigeria, despre cum femeilor tinere li se cer favoruri sexuale în schimbul unui loc de muncă, nu e africană.
Iar participanții la atelier, deși știu că e vrăjeală, îndură. Din obediență, din frică, din oportunism, din lipsă de solidaritate, „Edward avea relații și (...) îi putea găsi un agent în Londra”. Singura care începe să se revolte e Ujunwa, scriitoarea din Nigeria. „Dar de ce nu spunem nimic? De ce nu spunem niciodată nimic?” Îi apostrofează pe colegul din Africa de Sud: „Din cauza acestei atitudini v-au putut ucide și v-au putut mâna în ghetouri și v-au putut impune permise de trecere ca să puteți circula prin propria țară”.
Edward și-a molfăit gânditor pipa înainte de a spune că astfel de povești cu homosexuali nu spuneau de fapt nimic despre Africa.
-- Care Africa?, a izbucnit Ujunwa.
Sud-africanul negru s-a foit în scaun. Edward și-a molfăit în continuare pipa. Apoi s-a uitat la Ujunwa așa cum te uiți la un copil care nu vrea să stea potolit în biserică și a spus că nu vorbea din perspectiva unui africanist școlit la Oxford, ci din cea a unei persoane îndrăgostite de adevărata Africă, nu de impunerea unor idei occidentale asupra realității africane.
Acum ne despărțim. Povestiri inedite
Primele texte ale unui mare scriitor, de la Ionuț Sociu
Cele 14 povestiri care alcătuiesc acest volum au fost descoperite în 2013 în arhivele Truman Capote de către un editor elvețian și au fost publicate sub forma unei antologii în 2015. Unele proze sunt scrise în adolescență, iar altele în jurul vârstei de 20 de ani, dar cu toate astea, impresia generală e că Truman Capote are deja o voce formată. Ca adolescent, citea foarte mult și se raporta la scris ca un profesionist, cu o fixație aproape flaubertiană pentru stilul limpede și concis (descris de critică ca fiind unul „delicat și viguros”). „La fel cum alți copii se duceau acasă și studiau la vioară, la pian sau la cine știe ce, eu obișnuiam să mă întorc de la școală și să scriu zilnic circa trei ore. Eram obsedat de asta”, povestește Capote.
Textele din Acum ne despărțim descriu diverse figuri care populează o lume a Sudului american (în care a crescut și Capote și de care a fost mereu inspirat) și încă de aici e vizibil interesul lui pentru figuri marginale, săraci și excluși, persoane de culoare și oameni fără rădăcini, aflați mereu pe drumuri (drifters). În postfață, scriitorul și editorul David Ebershoff vorbește despre empatie, ca fiind una dintre marile calități ale lui Capote („axul artei lui”), și care se manifestă atât în aceste proze scurte, cât și în capodopera sa, Cu sânge rece (1965): „Majoritatea scriitorilor tineri încep prin a portretiza în scris mai multe variante ale lor înșile. În multe dintre aceste povestiri îl descoperim însă pe tânărul Capote uitându-se la alții, mai degrabă decât în oglindă.”
Era întuneric de-a binelea atunci când domnișoara Belle a început să urce dealul către casă. În zilele de iarnă se întuneca repede. În acea zi se lăsase noaptea atât de brusc, încât la început se speriase. Nici vorbă de amurg strălucitor, cerul cenușiu perlat se scufundase într-un negru profund. Zăpada continua să cadă, iar drumul era mocirlos și rece. Vântul se întețise și se auzea pocnetul ascuțit al crengilor uscate. Domnișoara Belle se cocoșa sub greutatea coșului încărcat. Fusese o zi bună. Domnul Johnson îi dăduse aproape a treia parte dintr-o și micului Olie Peterson îi rămăseseră din belșug legume care nu se mai puteau vinde. Nu mai avea de ce să se întoarcă acolo cel puțin două săptămâni.
Manual pentru femei de serviciu
O descoperire de zile mari, de la Andra Matzal
Când am descoperit-o pe Lucia Berlin, a fost dragoste la prima întâlnire. Nu auzisem niciodată de scriitoarea asta americană pe care m-au convins s-o citesc o bună prietenă, titlul cărții (dat de una dintre povestiri) și textul introductiv al Lydiei Davis, care te convinge că ai în față o comoară ascunsă a literaturii. Dar de la prima frază din Manual pentru femei de serviciu - „Un indian înalt și bătrân, în blugi Levi’s decolorați, încinși cu o curea zuni frumoasă”, până la ultima - „La scurt timp după ce aș fi ieșit de la școala de corecție aș fi fugit cu un sondor care opera sonde cu diamant, aflat în trecere prin oraș, în drum spre Montana, și, vă vine să credeți sau nu, viața m-ar fi adus exact în același punct în care mă aflu acum, la poalele stâncilor calcaroase ale Dakota Ridge, cu ciorile.” -, aproape că nici n-am respirat.
Lucia Berlin e o scriitoare care nu seamănă cu niciuna din câte cunosc. În timpul vieții (1936-2004) a fost un nume minor în lumea literară și a făcut slalom între joburi mărunte: femeie de serviciu, asistentă medicală, mai târziu profesoară. A luptat corp la corp cu alcoolismul, dependența de droguri și relații de iubire încâlcite, dar din fericire și-a metabolizat toate experiențele astea în scris. Prozele ei scurte, care-au avut succes abia după moartea ei, sunt filme autografice miniaturale, unde nu există uși închise: nici când oamenii sunt la pământ, nici când ating cu coada ochiului extazul, nici când, așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a timpului, rutina așează lucrurile fără prea mare imaginație. În cele 600 de pagini (nu vă speriați, se duc mult prea redepe), am trecut prin mai toate stările pe care le poate amplifica scrisul altcuiva, m-am amuzat, dar aproape c-am și plâns un pic, m-am lăsat dusă departe pe patinoarul compasiunii și m-am revoltat. Cu alte cuvinte, am trăit teribil de convingător atâtea alte vieți: aproape-am simțit arsura soarelui de la periferia Mexicului, întunericul din cabinetul de dentist al bunicului, tremuratul mâinii pe sticla de whisky.
Un singur lucru am regretat citind-o pe Lucia Berlin: că n-a scris mult mai mult.
Cum ar fi dacă trupurile ne-ar fi transparente, ca hubloul la mașina de spălat? Cum ne-am mai privi plini de încântare. Alergătorii ar alerga și mai tare, pompând sânge. Amanții s-ar iubi mai mult. Să fiu al naibii! Ia uite cum pornește sperma! Am mânca mai sănătos – kiwi și căpșune, borș cu sfeclă și smântână.
