Carmen Pavel are 24 de ani și s-a născut în Călărași, unde a crescut cu doi frați mai mari într-o familie considerată „normală”, cum spune ea. A fugit de singurătate prin pictură și productivitate, împinsă de nevoia de a se demonstra mereu în fața celor din jur.
A început să muncească de la 17 ani și a schimbat mai multe joburi: a lucrat într-o librărie, în tâmplărie, ca ospătăriță, în consultanță financiară sau pe fonduri europene, a fost și on-board courier. Acum lucrează în marketing, ca social media manager, dar adevărata ei carte de vizită o recomandă drept artistă vizuală și graphic designer. Face parte și dintr-un colectiv de poezie.
A terminat liceul, la mate-info și n-a considerat că are nevoie de facultate, așa că a pus-o pe hold. A plecat de-acasă la 21 de ani, din dorința de a fi independentă. A resimțit cel mai puternic singurătatea, la pachet cu senzația de neputință și abandon, mai întâi când s-a mutat în Constanța, apoi în București, unde a intrat într-o relație abuzivă de aproape un an, cu un băiat de 26 de ani. Dar a găsit în ea și o unealtă de a se împăca mai bine cu sinele.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Eram la modul hai să-ți demonstrez”
Stările mele de singurătate pleacă din copilărie. Mama era această femeie trofeu care se ducea la muncă și avea grijă de toți, iar tata a fost mai degrabă absent din copilăria mea și a fraților mei. Am o soră și un frate, cu 13 și 11 ani mai mare decât mine. Când au plecat la facultate, m-am simțit singură. Mama era mereu plecată, tata la fel, iar mamaie…ce să fac cu mamaie? Veneam de la școală și stăteam singură. M-am apucat de pictat fix din cauza asta. Toate stările pe care le aveam în acea perioadă le-am exprimat pe pânză.
Făcusem sport înainte să mă apuc de pictură, dar m-am accidentat urât prin clasa a șaptea. Am zis că trebuie să fac ceva cu timpul meu după ore. Am văzut în școală o reclamă la Palatul Copiilor și m-am dus acolo la cursuri de pictură. Toată rigurozitatea pe care o acumulasem în sport am băgat-o în pictat. Eu eram și un copil foarte timid, nu prea știam să socializez, iar experiența asta m-a ajutat. Nu mă mai simțeam singură, aveam un colectiv la Palatul Copiilor, iar faptul că eram băgată în seamă de oamenii mai mari a fost ceva uau: ce chestii fac eu n-a mai văzut Parisul!
Am început să și muncesc de la 17 ani. Asta a venit mai mult din dorința de a mă demonstra. Ai meu mă comparau constant cu frații mei. Ei au fost elevi de 10, iar eu eram la modul învață cât să treci clasa, iar la materiile care-ți plac, învață de 9 și 10. Am vorbit cu ai mei recent despre asta, au zis că le pare rău și-i înțeleg, că vin dintr-o generație mai veche. Acum mi se pare că petrec cele mai șmechere clipe cu ei, dar atunci eram la modul „hai să-ți demonstrez.” Era și nevoia mea de „hei, sunt aici, dă-mi atenție.”
Am avut-o până anul ăsta. S-a dus în workaholie. Mă simțeam mai bine și puteam să dorm când eram obosită. Mi se părea cool în perioada aia să zic că nu am timp să fac ceva, pentru că eu sunt angajată. Dar, uitându-mă retrospectiv, mi se pare că mi-am pierdut cei mai frumoși ani din adolescență alegând chestia asta.
„Am simțit că sunt singură și că nu am pe nimeni”
Dorința asta de a mă demonstra și de a fugi de singurătate m-au determinat să plec din Călărași, la 21 de ani. M-am mutat în Constanța, hotărâtă să fiu un adult independent. Îmi plăcea maxim orașul și atunci mă și cunoscusem cu prietenul meu din perioada respectivă, care locuia acolo. Am mers pe premisa că era un oraș mai mare, că aveam câțiva prieteni acolo și marea, că o să fie foarte drăguț. Dar n-a fost așa. M-am simțit străină și foarte tristă. Deși aveam prieteni, deși eram mereu conectată cu ai mei și mergeam des acasă, am simțit că sunt singură și că nu am pe nimeni.
În unele situații m-am simțit neputincioasă. Mai ales când am făcut Covid. Prietenul meu, cu care și locuiam, a fost la modul „urgh, nu vreau răceală, ia distanță de mine.” Singurul ajutor pe care l-am primit a fost că m-a dus din zona în care locuiam într-una de unde puteam să-mi iau antibiotice fără rețetă. Primul instinct a fost să mă duc la ai mei, să mă pună mami pe picioare.
Am stat vreo trei zile în Călărași, m-am pus pe picioare și m-am întors în Constanța, în perioada sărbătorilor. Atunci a fost un declic în capul meu. Eram singură acasă și vorbeam cu un prieten super drag, voiam să ne vedem ziua următoare. Aveam la dispoziție cam o oră până la următorul tren spre casă și i-am zis: „eu simt cum pereții se ceartă între ei, cred că mă mut din Constanța, nu mai stau încă o seară aici.” Așa că m-am întors în Călărași.
Cel mai apăsător sentiment pe care l-am simțit în Constanța a fost abandonul. Erau seri în care plângeam și-mi spuneam că mi-e dor de nu știu cine, mi-e dor de timpul ăla. Oamenii pe care-i știam acolo aveau viețile lor. Aveam atașament anxios. Dacă tu îmi dădeai o linguriță de atenție, asta însemna toată atenția din lume pentru mine. Iar când nu o primeam, mă simțeam abandonată.
Eram încă un copil care plecase dintr-un oraș mic, cu un bagaj emoțional destul de încărcat și s-a trezit într-un oraș mult mai mare și ia și descurcă-te. Privind retrospectiv, îmi dau seama că nu mă cunoșteam pe mine și încercam să fug de anumite lucruri. Credeam că mutarea într-un oraș nou clar o să mă scape de toate bubițele, când, de fapt, după ce m-am mutat acolo, ele s-au spart.
„Am crezut că găsisem o muză în el”
Când m-am întors în Călărași, am simțit din nou sentimentul de singurătate, pentru că eram văzută de oameni gen: „s-a dus la Constanța, n-a făcut nimic cu viața ei și s-a întors aici.” Atunci am zis hai să muncim ca să ne mutăm în București, unde aveam mulți oameni cunoscuți. Primele luni aici mi s-au părut foarte ciudate. Orașele mari au un impact foarte puternic. Primul gând a fost că aici nimănui nu-i pasă de tine. Asta m-a speriat. Bucureștiul are acest „farmec” de a te face să te simți singur. Sunt foarte mulți oameni și fiecare fuge în direcția lui. Totul se întâmplă foarte repede, iar creierașul meu nu putea să proceseze atât de rapid.
După ce am ajuns aici, am intrat într-o relație „foarte mișto”, unde am simțit cele mai „frumoase” stări de singurătate, de neputință și abandon. Totul s-a întâmplat foarte repede. El s-a mutat cu mine unde stăteam în chirie. Avea și o relație nașpa cu ai lui, care erau divorțați. Eu eram la modul: „Se mută atât de repede cu mine? Ce tare, sunt băgată în seamă.” Având atașament anxios și primind atenție, credeam că gata, e dragostea vieții mele, cu el mă căsătoresc. Mi se părea că stau în casă cu un om foarte șmecher și că aveam multe lucruri în comun. Fiind artistă vizuală, tind să visez la lucruri și mi-am dorit întotdeauna ca partenerul meu de viață să-mi fie muză. Poate că sună un pic greșit, dar pentru mine contează destul de mult. Am crezut că găsisem chestia asta în el.
Ușor-ușor, au început să pice măștile și m-am trezit în casă cu un om pe care nu-l mai recunoșteam. Era o persoană violentă la nervi. Putem spune că a dobândit un comportament borderline după consumul de substanțe. Nu cred că își lua tratamentul sau își combina tratamentul în așa fel încât să-i dea un efect ca și când ar fi pe substanțe. Odată, s-a enervat foarte tare pe mine și a spart o cutiuță cu miere pe care o făcusem de test pentru tatăl meu, care e apicultor, ca să-l branduiesc. A mai spart și alte sticle din casă. A plecat și m-a lăsat singură, apoi, când s-a întors mi-a zis: „N-ai făcut curat?”. M-am simțit foarte umilită. Au mai fost episoade când au zburat la propriu prin casă pentru că nu-i plăcea cum găteam.
„Eram blocată în casă cu un om pe care nu-l mai suportam”
Anxietatea mea a început să se ducă la cote foarte drăguțe. Dacă înainte îmi plăcea să mă plimb prin București, să-l descopăr, acum mă limitam la strictul necesar. Mă duceam până la magazin, făceam cumpărături și mă întorceam acasă. Știam fix cât face liftul până la etajul 7. Aveam chestia aia că vine ora și trebuie să fie masa pusă, dacă nu, se supără și începe iar scandalul. Avea momente când era lucid și-mi spunea că nu era el când făcea lucrurile astea.
Îmi băgase în cap că dacă suntem cuplu și locuim împreună, banii stau la comun. Am zis sure, why not. Mergând la terapie și vorbind despre chestia asta, mi-am dat seama că era o formă de control. Am pățit, la un moment dat, când aveam bani cash în casă și erau ultimii până la salariu, să mi-i ia. Altădată, când îmi doream să-mi cumpăr ceva și i-am zis că o să amân această cheltuială pentru că nu ne ajung banii, el mi-a spus: „Cum adică n-avem? Mai ia-ți un job.” Am rămas perplexă. Omul meu lucra două zile cu două, eu aveam două joburi în perioada respectivă și el mi-a zis „mai ia-ți un job.” El lucra de-acasă și avea pretenția ca eu să fac tot. Erau zile în care efectiv n-aveam timp să fac nimic și a fost foarte wild.
Apogeul a fost când un picior de-al lui a ajuns la mine în bazin. Mi-a spus că dacă era altă persoană în fața lui, putea s-o pățească mai rău, dar că s-a trezit la realitate pentru că eram eu. A fost foarte damage pentru mine. Toată bula s-a spart când un coleg de la seara de poezie, care era psihoterapeut, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la un consult psihiatric. M-au descoperit cu destul de multe lucruri și am fost pe tratament. Sărbătorile de anul trecut le-am simțit cel mai nașpa. Chiar dacă mă simțeam foarte singură, nu eram capabilă să mă sui în tren, să mă duc la ai mei. Eram blocată în casă cu un om pe care nu-l mai suportam.
Nu știam cum să plec, ce să fac și cui să-i cer ajutorul. Nu puteam să le zic alor mei prin ce treceam. Mai erau și pastilele care îmi influențau starea de spirit. Până la urmă am zis OK, eu nu-mi încep anul pe antidepresive și am luat decizia minunată: „Bă, pleci, mă lași în pace!”. I-am spus că vreau să ne despărțim și nu m-a crezut. Pe lângă c-am primit amenințări cu moartea, mă tot suna de pe numere să-i trimit bani, că eu am o casă, am ce să mănânc, el e al nimănui. Încerca să mă șantajeze emoțional ca s-o dau la întors.
După ce i-am zis să plece, când a început să-și strângă din lucruri, mi-a trântit ușa de s-a spart geamul. Până și-a luat ultimele lucruri, în fiecare seară stăteau prieteni cu mine, pentru că-mi spunea „ai grijă cum ieși din bloc.” Am avut noroc că a venit să și le ia cu un prieten bun de-ai lui, un om cât se poate de normal. Când a intrat, m-a întrebat dacă i-am strâns toate lucrurile și i-a zis prietenului lui că dacă mint, mă omoară de față cu el. Ăsta era „bă, revino-ți!”.
„Nu ești o persoană slabă dacă ceri ajutorul”
A fost foarte damage perioada aia. După, m-am simțit singură. Am fost câteva zile la mare cu cea mai bună prietenă a mea, nu mai plecasem de aproape un an, iar când m-am întors, am simțit sentimentul de singurătate. Dar relația aia m-a învățat multe despre mine, despre oamenii din jur, despre faptul că nu ești o persoană slabă dacă ceri ajutorul sau dacă te oprești din ce ai de făcut. Până atunci, trăisem cu ideea „taci, înghite și îndură tot.” A fost foarte ciudat când am luat inițiativă și am zis lasă-mă în pace.
Am avut însă o perioadă destul de lungă în care nu am vorbit despre ce s-a întâmplat. Stări de anxietate și atacuri de panică cum am avut în anul respectiv, și care s-au dus și pe anul ăsta, n-am mai simțit în viața mea. M-a ajutat chestia cu munca. Când oboseam foarte tare, se mai spărgea bula aia, iar când ieșeam din personajul de la muncă, simțeam iar stările de singurătate.
Mă bucur enorm că am avut niște oameni foarte mișto lângă mine cărora le-am cerut ajutorul. Mai greu, dar am făcut-o. Am rămas surprinsă de cât de mult suport am primit și de la colegii de la muncă, chestie la care nu mă așteptam. Prietena mea cea mai bună are cheile de la mine și poate să intre în casă oricând. M-a ajutat foarte mult relația de prietenie pe care o am cu ea. Stăm la o scară distanță una de alta, iar mama ei stă la mine în bloc.
„M-am întors la ideea de a mă demonstra”
Acum simt cel mai des singurătatea când nu am timp să mă văd cu oamenii mișto pe care-i am lângă mine, pentru că fiecare e ancorat în viața lui. Tot amân plecarea la munte cu niște prietene pentru că nu ne pupăm să avem toate timp. După ce s-a terminat povestea cu fostul meu prieten, voiam să fiu înconjurată de oameni, apoi am dat-o în extrema de: „Care e scopul meu acum? Să fac bani și să mă dezvolt din punct de vedere profesional.”
M-am întors la ideea asta de a mă demonstra, deși crezusem că am scăpat de ea. De a demonstra ce prietenă bună sunt, cât de multe chestii fac, cât de multe pot să duc. La un moment dat, prietena mea cea mai bună a venit la mine și mi-a spus „nu mai pot.” Eu am luat-o cu teoria chibritului: „Bă, cum să nu mai poți? Întreab-o pe Cristina de la 14 ani: e mândră de Cristina de la 26?”. Și a doua zi, într-un moment de oboseală, am sunat-o plângând că nici eu nu mai pot. Era o perioadă în care nu-mi luasem pauză deloc, doar cât plecasem noi două zile la mare. Atunci am simțit iar sentimentul de singurătate, pentru că încercam să le demonstrez tuturor că sunt și aici, și acolo și pot s-o fac și p-aia și p-aia, dar făceam toate lucrurile astea mecanic, doar ca să le demonstrez altor persoane că meritam atenția lor. M-a spart chestia asta.
Alteori, asociez singurătatea cu o stare de liniște profundă. Eu am ADHD și sunt momentele alea când e liniște, când nu mai vorbește nimeni în capul meu, când nu se mai derulează zeci de mii de filme. Îmi place să stau singură, mai ales că nu sunt cea mai sociabilă persoană. Nu-mi plac cercurile mari de oameni. Am multe cunoștințe, dar super puține persoane apropiate.
Când stai singur, descoperi foarte multe lucruri despre tine la care nu te-ai fi așteptat. Te cunoști mai bine. Înveți ce părți bune și rele ai. Te bucuri de tine și îi descoperi și pe cei din jurul tău. Mi se pare healthy să-ți ții un jurnal. Eu am chestia asta: fac, de exemplu, comparația cu ce mi-aș fi dorit la 14 ani să realizez la 20 sau scriu ce aș vrea să știe copilul meu despre mine că făceam la 20 pentru când o să fiu părinte. Iar toate astea vin din a sta singur tu cu tine.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:Bucureşti”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
