Noul lungmetraj regizat de Tudor Giurgiu, 3 zile în septembrie, orchestrează un mic tărăboi prin Eforie Sud, acolo unde o mireasă amenință că-și ia lumea în cap. Departe de a ne purta cine știe unde, alergătura filmului se epuizează repede într-un vid de idei.
După ce a tot dat târcoale istoriei neamului (mitizând, deconstruind și bramburind după caz în Libertate, Nasty și Pădurea de molizi), Tudor Giurgiu face un pas în lateral, către intimitatea cuplului. 3 zile în septembrie este al patrulea lungmetraj al cineastului în tot atâția ani, și cel mai OK de la Libertate încoace – ceea ce poate că nu înseamnă mare lucru (cele două documentare care l-au precedat sunt dezolante), dar confirmă o anumită ambiție de a se menține prezent în „conversație”. În rubrica aceasta i-am preferat întotdeauna pe grafomanii peliculei și ai digitalului strategilor crispați, pândiți de nevroză, drept care nu văd de ce n-aș saluta, din principiu, cheful lui Giurgiu de a face cinema. Mai ales când rezultatul se naște la capătul unei singure săptămâni intense de lucru, cu bani puțini și sfânta descurcăreală care suplinește lipsurile.
După Giurgiu-cineastul epic, după corifeul marilor valori naționale, după istoriograful patriotard, 3 zile în septembrie ne livrează o nouă fațetă a artistului: Giurgiu-DIY, care afirmă, într-un interviu, că „e foarte reconfortant [...] să faci filme în sistem independent, guerrilla style.” Omul a înțeles ce dă bine azi: declarația ar fi chiar înduioșătoare dacă nu ar trece imediat, cunoscându-i adânca implantare în industrie, ca semn al imposturii. Lipsit de flerul di granda de profet al poporului tipic cuiva ca Mungiu, Giurgiu a încercat să capitalizeze pe trendurile internaționale ale momentului, transpunând în propriul cinema, întârziat și stângaci, diverse metode și trucuri: de la lucrul cu arhive audio-video la filmul-eseu alcătuit in extremis din materiale eterogene (très chic). Formalismul mecanic al regizorului, care „scuza” Pădurea de molizi ca fiertură de ipoteze documentate și ilustrate pe genunchi, e principalul punct de atracție al noului titlu, concretizat într-un plan-secvență de peste o oră (șef-operator a fost Alexandru Dorobanțu) – timp în care Andreea Vasile, în rol de mireasă înnebunită de durere, hălăduie pe străzile stațiunii.
După un scurt prolog tandru cu cei doi viitori miri, descindem direct în pregătirile de petrecere de a doua zi – stricate numaidecât de o femeie pusă pe scandal (Mirela Zeța): e amanta însărcinată a mirelui, și are opt teste de sarcină pozitive plus o sumedenie de alte indicii acuzatoare în sprijinul vorbelor ei. Înțelegem repede că apariția acestei vechi-actuale partide va cauza stricăciuni: nimeni nu e dispus să facă pe lordul împăciuitor de dragul bunei cuviințe, ca într-un Past Lives de la Marea Neagră; oricât și-ar turna cenușă în cap pârâtul (Emilian Oprea), târât într-un interogatoriu pe când făcea și el un duș liniștit, seara degenerează într-o fugă pe bune a miresei. Urmează un tur de sat, de-a lungul căruia protagonista întâlnește – într-un picaresc mărunt, mioritic – niște șoferi de titicar (nea Bebe și nea Jimmy), o băbuță necăjită (Maria Junghietu în singurul moment emoționant al filmului), o nuntă rivală, o sectă de fete cu rochii albe și flori în păr și pe Conrad Mericoffer îmbrăcat în urs panda. Devine repede clar, privind prin comparație filmul Victoria (2015), acolo unde o fată își pierdea inocența de-a lungul unei nopți conținute tot într-un plan-secvență, că Eforie Sud nu e chiar Berlin.
De ce totuși un cadru lung, fără tăietură? A insufla credibilitate „diegetică” acestui gimmick e o muncă titanică; filmul n-o face, doar își flexează mușchii. Giurgiu îl creditează pe Mihai Chirilov cu ideea, iar genericul de final menționează ca sursă de inspirație lungmetrajul chilian de o oră Sábado (Matías Bize, 2003). Adevărul e că filmul respectiv e Chirilov-core 100% – o pocnitoare douămiistă făcută posibilă de ieftinătura camerei video, de elanul vremurilor, de moștenirea încă activă a subgenurilor populare, revigorate de promisiunea tehnologiei democratice. Numai că Bize n-avea nici 23 de ani la momentul acela – și e clar că Sábado e rodul unei energii juvenile, o tembeleală de dus la bun sfârșit cu prietenii la început de drum, doar pentru că se poate. Chiar și așa, e mai curajos decât 3 zile în septembrie: în locul arătosului Oprea, Sábado pune în scenă un clovn fără însușiri, care se face de râsul curcilor alergând în fundul gol, printre văicăreli, după mireasa pierdută pe o stradă rezidențială. Niciun moment al versiunii românești nu egalează această mică frondă ridicolă – căci, în fond, preocuparea aici e pentru un joc de-a masacrul între burghezi scorțoși, demascați în animalitatea lor. Numai în această logică un drum cu titicarul în compania a trei animatori îmbrăcați în pluș, cu „Regele verii” de la Robin dat tare pe fundal, ar putea aduce a eliberare.
Astea fiind zise, 3 zile în septembrie chiar arată mai aspru decât filmele obișnuite ale lui Giurgiu: există aici un sentiment de gol, de frig, de extra-sezon pe care nicio tumbă cu camera nu îl poate cosmetiza. Într-un fel, cineastul are dreptate să protesteze împotriva celor care îl acuză by default că a scris (alături de Mericoffer și Radu Grigore) și regizat un film despre o femeie: tot by default trebuie spus că, bărbat sau nu, are tot dreptul să își aleagă un asemenea subiect. Genul ăsta de puneri la colț moraliste pe terenul artei sună a ceva polițienesc și denotă tot mai mult o îngustime a spiritului cuplată cu o autosatisfacție la fel de burgheză. Pe de altă parte, tratamentul personajului nu demonstrează cine știe ce reflecție, fie ea și obligată de împrejurările actuale, din partea creatorilor săi: eroina rămâne arondată poncifelor cu iz de tabloid în care femeia trebuie să răzbată printre porcăieli, chinuieli și blestemății, fiindcă așa îi e datul... Giurgiu insistă prea mult pe istericalele întâmplării pentru ca filmul să nu eșueze cu totul în tărăboi cu damf de reality show balcanic douămiist; totul e un circ de tip telenovelă. Cât despre Andreea Vasile, parcurge tot acest drum al crucii pe litoral cu admirabilă forță fizică, dar fără a putea transcende aerul de exercițiu hiperconștient de sine: aleargă, urlă, dansează cu rimelul scurs, se schimonosește de tristețe și, în general, pare că se dă de ceasul morții în căutarea unui Gopo pentru actorie.
Rezultat al unui workshop de creație, proiectul se simte cu greu ca un film pe bune, cu toate că a fost promovat cu maximă seriozitate peste tot (prezentare în seara inaugurală a TIFF, mare caravană prin țară...). Chestia asta nu prea ajută cauzei lui Giurgiu, deja fragilizată în ochii anumitor segmente cinefile locale de intervenția nelalocul ei de la Gopo 2026. Am scris altundeva ce gânduri mai largi mi-a inspirat aceasta; mai reamintesc doar cum, atunci, Giurgiu a simțit să mă agațe la finalul discursului, destul de ciudat, ca un contra-exemplu pozitiv la ideologizarea criticii de întâmpinare, direcție pe care o condamna. Au fost voci care mi-au sugerat să mă dezic de această alianță circumstanțială; or, nu văd de ce aș face asta. Ca unul care i-am criticat sever filmele în totală independență și voi continua să o fac dacă va fi cazul, nu mă simt în vreun fel răspunzător pentru umorile sale, la fel cum nu pot să îi interzic să găsească merit în ceea ce scriu. Poate că Giurgiu s-a folosit de numele meu din oportunism, ca o strategie de spălare etc. – puțin contează. Important e că, făcând asta, s-a dovedit mai democrat decât mulți dintre cei care vociferează oră de oră pe internet...
3 zile în septembrie rulează în cinematografe din 18 septembrie.
