Acum aproape șapte ani, când Luiza a zis „auzi, vreau să vorbim ceva, hai să bem o bere”, cu siguranță nu mă așteptam ca la un moment dat să scriu textul ăsta. 

Ce am vorbit atunci: niște oameni din BRD îi dăduseră Luizei mână liberă să recruteze o mică armată de jurnaliști brici pentru o nouă revistă culturală. Nu mi-era clar de ce și eu printre ei. Pe-atunci, mă chinuiam să nu mai fiu antreprenoare fără voie și nu făcusem niciodată jurnalism. Scrisesem un pic pe ici, pe colo, prin revistele culturale ale vremii - și ceva mai mult pentru SUB25. Știam să fac puține lucruri: să citesc, să traduc și să scriu.

Mă așteptam, așadar, ca la Scena9 să scriu. Scena9 se aștepta, probabil, să hipsteresc în continuare (ani de zile, bio-ul meu pe pagina redacției a fost „o hipsteriță”). 

Ca în orice relație de lungă durată, totul ține de cum îți gestionezi așteptările.

Eu am scris, într-adevăr. Despre locuire, liniște, drepturile comunității LGBTQIA+ și frică, despre artiști, de la cei mai tineri la cei consacrați. Hipstereala a fost și ea acolo, dar nu în sensul de sclavie a coolness-ului; am fost „o hipsteriță” pentru că întotdeauna mi-au plăcut semnele cu semnificanți incerți, interpretabili și inconstanți, care-ți rup capul când trebuie să-i explici. Asta am căutat în scris. Asta caut și acum.

Inconstanța a fost, într-un fel, constanta Scena9, pentru că așa arată lumea în care a crescut mica noastră armată editorială. Trecute-s vremurile redacțiilor cu numele jurnaliștilor gravate deasupra ușii de birou. Jurnaliști vin, dau tot ce pot și apoi pleacă mai departe, spre altă redacție sau altă viață cu totul. 

La Scena9 au venit și de la Scena9 au plecat oameni. Sunt mulți și-mi pare rău că n-am loc să îi numesc, dar sper că se știu, fiecare-n parte. Fără ei, Scena9 nu era nici pe jumătate din cât e astăzi. Reporteri cu fler pentru teren, reporteri cu condei, reporteri paradoxal introspectivi. (Constanta pare că a fost: „Mi-e frică de oameni, așa că m-am apucat de o meserie care mă obligă să îi iubesc.”) Fotografi care, improbabil, știu să se uite la oameni, să vorbească cu ei și uneori să și scrie despre. Ilustratori sensibili la text și ilustratori cu o inimă cât un întreg oraș. 

De la ei am furat într-atât încât să nu mă mai simt (extrem de) impostoare* când zic: „Ioana Pelehatăi, jurnalistă”. 

*Sentimentul imposturii e încă acolo, dar mă tratez cu terapie prin expunere.

În spatele nostru au fost și rămân „oamenii din bancă”. Unde cei care au dat ochii peste cap văd probabil niște mustăcioși robotici în costume gri, eu am cunoscut oameni care înțeleg libertatea presei într-atât încât să (continue să) o finanțeze și să nu intervină absolut niciodată în procesul editorial. Puteți să mă credeți sau puteți să nu, firește. Pentru cei de partea mefienței: verificați varietatea subiectelor despre care a scris Scena9 până acum: de la sărăcie locativă la violența sistemică împotriva minorităților.

Scena9 e o revistă de cultură, dar înțeleasă în sens larg. Cultura nu pogoară din ceruri, ci se face și preface în societate, în context. Cultura înseamnă (și) muncă, drepturile femeilor, vieți ale exploratorilor și câte și mai câte. 

„Oamenii din bancă” au înțeles și au respectat asta. Tot ei au creat Fundația9, cadrul mai organizat în care să mărșăluiască înainte armata S9. Sub umbrela Fundației se află și Rezidența9, un loc care demonstrează că e în continuare mare nevoie și de cultură în sensul ei consacrat: arte vizuale, seri de film, poezii, concerte. Da, chiar și-n vremuri în care, în locul metaforelor despre familii, recurgem mai degrabă la cele despre (mici) armate. 

Acum revin la armata și mai mică din redacție: Scena9 a pornit la drum cu doi editori fantastici. Andra Matzal și Luiza Vasiliu au energia unui reactor nuclear. Asta pentru că au capacitatea de a genera, identifica, rafistola și valida subiecte memorabile. Găsiți câteva dintre ele pe aici (și nu numai).

Luizei, care a ales alt drum, îi mulțumesc că l-a creat pe ăsta - aleea însorită Scena9, pe care continuă să se plimbe mulți oameni. Andrei, care rămâne cu noi, îi mulțumesc pentru că are încredere că pot să generez fie și o nanocuantă din cât aprinde ea.

Munca lor, cea de editor, e ingrată. Ești invizibil, ești anonim, dar ești, cum au scris Andra & Luiza pe tabla albă din redacție, avocatul cititorului. 

Asta e poziția mea de azi înainte. Avocatul poporului cititor, care o să se asigure că, ori de câte ori citiți un text, citiți cea mai bună variantă a lui. 

Vreau să facem și alte câteva chestii la Scena9. 

Vreau să continuăm să fim aproape de artiști, de oamenii care întrerup zumzetul cotidian, de cei care ne distrag atenția de la fluxul de știri și ne mai dau câte un instrument să ne menținem cât de cât sănătoși la cap. 

Vreau să ne uităm documentat la lucrurile mari care contează: impactul foarte tangibil al schimbărilor de climă în viața noastră; impactul războiului de la graniță asupra sentimentului de siguranță în lume; impactul ubicuității (dez)informării asupra noastră, a tuturor. 

Vreau să avem în continuare constelația de colaboratori dobândită în ultimii șase+ ani aproape și să îi găsim pe viitorii colaboratori, care poate că acum au 2 ani sau 16 sau 42. 

Vreau să facem mai mult audio și niște micro video, pentru că textul lung, oricât l-am iubi, a ajuns să se simtă uneori ca o îndatorire, în loc să rămână o plăcere. În plus, o poveste despre cei mai invizibili dintre noi se simte altfel dacă le auzi vocile în căști; iar subiectele fierbinți ale zilei (știri false, discriminare, abuz) se rostogolesc mai bine explicate într-un video de câteva zeci de secunde, nu?

Vreau multe într-o perioadă dubioasă, știu. Redacții se restrâng, redacții se închid - și mai sunt și redacțiile care funcționează pentru că cer mai mult decât e omenește posibil de la oamenii lor. Aici o să bag una dintre memele mele preferate:

Nu e niciodată un moment mai bun ca acum, nu?

Așadar, hai să începem.

---

Precizare: Cu mărturisirea din titlu m-am întâlnit de multe ori, în discuții separate cu jurnaliști, fotoreporteri, antropologi. Pentru forma citată în text îl creditez pe colegul Vlad Odobescu, care, din amintirile mele, a spus asta în timpul unei ședințe de redacție. E cât se poate de valabil și pentru mine.