În România și alte țări din Uniune, migranții din Asia (și nu numai) se străduiesc, adeseori în van, să muncească și să trăiască legal. Între timp, politicienii de extremă dreaptă îi trimit „acasă”. Uniunea Europeană îi trimite tot acolo, dar prin centre din țări terțe, non-UE. Un tânăr indonezian care a studiat la Cluj se întreabă unde și cum anume ar trebui, de fapt, să „se întoarcă”.
Un shot de democrație
În seara aia, în barul La Țevi, am urmărit în direct numărătoarea voturilor pentru alegerile prezidențiale din România, de parcă în joc ar fi fost propriul meu viitor în țară. Asta în condițiile în care eu nici măcar nu puteam să votez acolo.
La Țevi din Cluj-Napoca e genul ăla de bar „atât de nașpa încât e fain”, cel puțin pentru mine și bunul meu prieten Andrei. În spate are o terasă mică, unde urmăream numărătoarea în direct de pe un telefon, cu beri ieftine și țigări. Era întunecos, gălăgios, puțin dărăpănat și de rockeri – opusul unui bar european turistic, lustruit. Nu i-aș fi trimis mamei poze de-acolo, ca să-i arăt cum trăia fiul ei plecat peste hotare.
Într-o altă seară, tocmai de-asta mi-ar fi plăcut la nebunie.
Dar pe ecranul telefonului era George Simion, un eurosceptic de extremă dreaptă, care-și concepuse campania în limbajul naționalismului din epoca Trump. Andrei și cu mine așteptam anxioși să vedem dacă țara asta avea să înmâneze președinția extremei drepte.
Eu eram, și încă sunt, indonezian. Pentru mine, România nu era vreun loc al strămoșilor. N-aveam acolo niciun „la țară”, niciun loc de veci din familie. Venisem în țară la studii, cu patru ani și jumătate înainte. Cu toate astea, prezidențialele nu erau ceva îndepărtat pentru mine.
Simion vorbea despre migranți „ilegali”, granițe, musulmani și despre cum Europa își pierde identitatea. Lucrurile astea nu mă descriau întocmai pe mine, dar nici nu mi-erau cu totul străine. Mă aflam legal acolo și aveam toate actele în regulă. Eram, la propriu, acolo pentru că statul român mă plătise să fiu acolo.
În același timp, eram un străin musulman cu pielea brună, cu pașaport indonezian non-UE, într-un bar din Cluj. Aș fi fost naiv să nu simt niciun pic de anxietate într-o asemenea situație.
Când a devenit clar că Simion pierduse, am dat shoturi de Zorro.
„Zorro” e un shot picant, cu gust de murături, care-mi ardea stomacul din cauza sosului Tabasco. Bleah. Știu că sună dezgustător, dar m-am bucurat să-l dau pe gât. Gen, simțeam fizic o povară îndepărtată. Și totuși, era ridicol că simt asta față de o țară în care nu puteam să votez. La urma urmei, cine mă credeam?
Ei bine, îmi petrecusem aproape jumătate din vârsta de douăzeci-și de ani în România. Unele dintre cele mai frumoase momente din viața mea se întâmplaseră acolo și-mi făcusem prieteni despre care știam că mi-ar răspunde la telefon ori de câte ori aș fi avut nevoie. Orice altceva mi-ar fi făcut țara asta, de bine sau de rău, cred că Rafly care stătea în barul acela era mai bun decât Rafly care plecase recent din Jakarta.
În seara aia, am botezat băutura diabolică „un shot de democrație”.
Unde să se „ducă de unde-au venit”?
După mai bine de-un an de-atunci, l-am sunat pe Rawee, un prieten thailandez pe care-l cunoscusem în primul meu an la Cluj. După ce absolvise studii muzicale se mutase la Sebeș, un oraș industrial aflat la circa 120 de kilometri depărtare.
La o zi de naștere de-acolo, a încercat să-și salute un vechi prieten ca-nainte.
„Salut, ce mai faci?”
Tipul aproape că nu l-a băgat în seamă.
Rawee și prietenul respectiv se cunoscuseră într-un cerc local comun din Sebeș și, o vreme, lucrurile fuseseră normale. Apoi prietenul a devenit președintele unui grup de voluntari adolescenți pentru AUR, partidul de dreapta al lui Simion.
„Părea că nu mai vrea să vorbească cu mine”, mi-a spus Rawee.
Apoi, prietenul a început să vorbească despre muncitorii străini, despre nepalezi, srilankezi, indieni, thailandezi, indonezieni, bengalezi, oricine din afara UE. Susținea că guvernul îi favorizează pe muncitorii străini mai mult decât pe români și că plătește companiile ca să-i angajeze. Rawee se îndoia de afirmația asta.
„Uită-te la străinii ăia, uită-te la nepalezii ăia”, își amintește Rawee că-i spunea. „Fac 5.000 de lei pe lună.”
Rawee l-a contrazis. Cunoștea muncitori nepalezi și srilankezi care începeau la 7 sau 8 dimineața și lucrau până la 9 seara, uneori și sâmbetele, doar ca să ajungă la salariul pe care prietenul lui îl numea un privilegiu.
„Merită mai mult de 5.000 de lei pentru asta”, mi-a spus Rawee. „E-o muncă foarte grea.”
Prietenul s-a plâns și că muncitorii străini primesc cazare, în timp ce unii români nu au unde să locuiască. Rawee ar fi vrut să-l întrebe dacă le văzuse camerele. Angajatorii care aduc muncitori străini sunt obligați să-i cazeze, i-a spus el. Asta nu înseamnă că locuințele sunt bune.
Mai târziu, prietenul a zâmbit, a pomenit un eveniment de donare de sânge și a spus că o să-l contacteze pe Rawee.
„Din ziua aia n-a mai vorbit niciodată cu mine”, mi-a spus Rawee. „Deci totul era vrăjeală.”
Ceea ce auzise Rawee la Sebeș ținea de aceeași stare de spirit europeană pe care o observam și eu la Cluj. Pe tot continentul, partidele de extremă dreaptă și anti-imigrație transformau diverse frustrări naționale în variante ale aceleiași povești: țara se schimbă prea mult, prea repede și cineva străin ne face toate astea.
Pe 17 iunie 2026, Parlamentul European a aprobat un acord privind noile reguli de returnare. Textul mai trebuie adoptat formal de Consiliu și publicat, dar ar permite statelor UE să transfere anumite persoane non-UE care fac obiectul unor decizii de returnare către „centre de returnare” din țări terțe, din afara blocului comunitar.
Dar, totuși, de ce „returnare”? O „returnare” sugerează că cineva se întoarce de unde a venit. Ideea unui centru într-o țară terță destabilizează logica lexicală a termenului. Dacă o persoană este mutată într-o țară în care poate nu a trăit niciodată, unde anume se „întoarce”? N-am prea înțeles logica din spatele acestei formulări.
După vot, europarlamentarii de dreapta au început să scandeze: „Trimiteți-i înapoi! Trimiteți-i înapoi! Trimiteți-i înapoi! Trimiteți-i înapoi!”
Dar unde să-i trimită înapoi? Sloganul face să pară că există un loc evident, unde trebuie trimiși toți înapoi. Înapoi unde, mai exact? Acasă sau doar undeva unde să nu-i mai vedem?
Votul îi privea pe oamenii aflați ilegal în UE, care făceau deja obiectul unor decizii de returnare. Tehnic vorbind, nu era despre mine, Rawee sau alți studenți și muncitori străini cu permise valabile. Ne puteam flutura liniștiți, toată ziua-bună ziua, permisele valabile, ca să arătăm că avem dreptul să fim acolo. Dar asta tot n-ar fi împiedicat un rasist să se simtă mai încurajat să ne spună să ne întoarcem de-unde am venit, online sau în față.
Pentru străini ca noi, politica asta se traduce prin întrebări precum: Cât va dura să-mi primesc permisul de ședere? Va trebui să arăt că am mai mulți bani în cont ca să-l reînnoiesc? Pot posta pe grupuri de Facebook pentru joburi fără să mi se spună să „mă întorc la mine-n țară”? Pot prietenii mei din India, Sri Lanka, Vietnam și Filipine să livreze mâncare fără să fie hărțuiți verbal și fizic pe stradă?
Pe 19 august 2025, deputatul AUR Dan Tănasă i-a îndemnat pe români să refuze comenzile livrate de muncitori străini. Pe 26 august, doar câteva zile mai târziu, un curier din Bangladeș a fost lovit cu pumnul în București de un bărbat care l-a numit „invadator” și care voia ca acesta să plece din România.
Au fost incidente separate, dar nu trebuie să fii savant ca să înțelegi că, atunci când politicienii spun astfel de lucruri în public, oamenilor obișnuiți le e mai ușor să spună – și uneori să facă – aceleași lucruri.
Vina tot trebuie să pice undeva.
Evident, migranții-s de vină
Cine altcineva?
Criza locuințelor? Dă vina pe migranți, nu pe proprietarii care transformă orice cameră liberă într-o „garsonieră zen” la suprapreț și nici pe guvernele care, de ani întregi, n-au reușit să facă locuințele accesibile. Piața muncii e suprasaturată? Evident, migranții „ne fură locurile de muncă”, nu-s niciodată companiile care cer de la proaspeții absolvenți trei ani de experiență pentru un job entry level, în timp ce țin și salariile mici.
Europa „își pierde identitatea”? Sigur sunt tot migranții.
Recentele traversări în masă către exclava spaniolă Ceuta au făcut harta greu de ignorat. Zeci de mii de oameni au trecut din Maroc într-un oraș spaniol aflat pe continentul african, iar cel puțin 72 au murit. Portugalia a cucerit Ceuta prin forță în 1415. Când Portugalia și-a recâștigat independența față de Spania în 1640, Ceuta a rămas sub coroana spaniolă; Tratatul de la Lisabona a oficializat situația în 1668.
Poate că oamenii din Ceuta își doresc sincer să rămână spanioli, la fel cum cei din Insulele Falkland își doresc sincer să rămână britanici. Apartenența lor e validă. Dar, de-a lungul secolelor, o cucerire poate să devină lege, educație, memorie și, în cele din urmă, acasă; asta nu șterge puseul de putere colonială care a pus Ceuta sub stăpânire europeană.
Și România știe ce înseamnă să pleci. După căderea lui Ceaușescu și deschiderea granițelor, românii au început să plece în străinătate în numere mult mai mari. Timp de decenii, mulți au fost exploatați ca mână de lucru ieftină, stereotipizați drept infractori, supuși rasismului și xenofobiei și instruiți să „se ducă la ei acasă”.
În 2024, trei milioane de cetățeni români trăiau în alte țări din UE. Un român cu care am stat de vorbă plecase din Făgăraș în Italia în adolescență și, în cele din urmă, își construise o viață la Jakarta, unde își depunea actele ca să devină indonezian.
Nu pot să zic cum e pentru alte țări. Dar, în Indonezia, Europa ne-a sosit la ușă cu mult înainte ca noi să ajungem la ușa ei.
Olandezii au stăpânit arhipelagul, au extras resurse din el, au plecat, iar apoi, când suveranitatea a fost transferată oficial în 1949, Indonezia a fost obligată să preia miliarde de guldeni din datoria Indiilor Olandeze. Am plătit cea mai mare parte din datoria contestată, înainte de a refuza, în 1956, să mai achităm ce rămăsese. A urmat un acord financiar separat în 1966, iar plățile au continuat până în 2003.
Ca idee, eu aveam patru ani pe-atunci.
Clar, nu România a colonizat Indonezia. Balcanii au propriile istorii cu ocupațiile, cu granițele redesenate de alții și cu marile puteri care-i împing dintr-o parte în alta.
Dar imperiile și afacerile europene ne-au trecut granițele cu mult înainte ca studenții și muncitorii noștri să le treacă pe ale lor. Țările mai sărace erau utile ca surse de forță de muncă, pământ, mirodenii, minerale, piețe și orice-ar mai fi avut nevoie cineva mai bogat.
Am văzut aceeași căutare a țapului ispășitor și acasă.
Când economia Indoneziei s-a prăbușit în 1998, chinezii indonezieni – să nu uităm că și ei sunt indonezieni – au fost transformați în întruchiparea acelui colaps, după decenii de discriminare de stat care alimentaseră resentimentele. Mulți au fost atacați și obligați să fugă.
Cauzele reale ale anxietății economice și sociale sunt adesea prea costisitoare, prea complicate sau prea incomode politic pentru a fi confruntate. E mai ușor să găsești un grup mai mic, să-l arăți cu degetul și să numești asta dreptate. Apoi politicianul poate să promită că, odată ce oamenii ăia dispar, cumva totul va începe din nou să funcționeze.
Între timp, cota României pe 2026 încă permite aducerea a 90.000 de noi muncitori străini, cu doar 10.000 mai puțini decât în fiecare dintre cei trei ani anteriori.
Rawee mi-a tot amintit că el s-a confruntat cu un singur om, nu era vorba de întreaga țară. Spunea că, personal, nu „simțea” rasismul în România. Călătorea cu BlaBlaCar, vorbea cu șoferii, întâlnea părinți și copii în Alba și Sebeș și, în mare parte, se simțea bine primit.
Unii dintre acei șoferi i-au spus deschis că nu le plac indienii, africanii sau musulmanii din Orientul Mijlociu. Se îmblânzeau când își dădeau seama că el e thailandez. Thailanda înseamnă plaje și oameni drăguți. Asiaticii, îi mai spuneau, erau în regulă și munceau din greu, ceea ce e ironic, dacă stai să te gândești că India e în Asia.
O vreme, Rawee a mers la biserică împreună cu niște prieteni localnici. Nici propriu-mi cap nu s-ar fi umplut de atâtea înjurături românești dacă nu m-aș fi integrat și eu la fel bine – chiar prea bine.
Eu și Rawee ajunseserăm în România pe o altă rută guvernamentală: cu burse de studiu. După absolvire, permisele noastre de ședere pentru studii nu mai erau de ajuns.
Nouă luni de împrumut
Pentru mine, Rawee și Fred, absolvirea a pornit cronometrul.
În România, dreptul de ședere pentru studii al unui absolvent poate fi prelungit cu nouă luni, pentru căutarea unui loc de muncă, îndeplinirea formalităților de angajare sau deschiderea unei afaceri. Nouă luni sună generos până când fiecare candidatură fără răspuns înghite zile sau săptămâni din ele.
Rawee s-a mutat la Sebeș la sfârșitul lui septembrie 2025. Și-a întrebat un fost coleg despre joburi cu muncă fizică. Nu-și dorea un job de birou; avea nevoie de un angajator dispus să-i dea un contract.
Fostul coleg a găsit pe cineva printr-o comunitate creștină locală. Rawee a început să lucreze la o companie de logistică ce trimite camioane prin România și Europa. El nu lucra cu camioanele. Punea cărămizi.
Munca e doar o parte din a rămâne în legalitate. Rawee avea nevoie și de dovada oficială a domiciliului. Proprietarul nu voia să declare în acte chiria, așa că Rawee a plătit o declarație notarială care-i stabilea reședința la adresa familiei unui prieten. Când am vorbit cu el, permisul lui de ședere pentru absolvenți urma să expire la 1 august.
Fred s-a confruntat cu propria versiune a aceleiași probleme, peste drum, în Ungaria. Stipendium Hungaricum îi plătise studiile de informatică la ELTE, la fel cum România ne plătise studiile mie și lui Rawee.
Oamenii presupuneau adesea că Fred e din China sau din Coreea. Când i se întâmpla asta, simțea că se poartă mai frumos cu el pentru că nu-l vedeau ca fiind dintr-o țară „mai săracă” sau ca ceea ce internetul numește „asiatic din junglă”. Uneori presupuneau că e vietnamez și atunci vedea cum se schimbă tratamentul.
Odată ce le-a spus că e din Singapore, comportamentul li s-a schimbat din nou.
„Știu că e cam ciudat să zic asta”, mi-a zis el, „dar așa gândesc oamenii.”
Pașaportul lui din Singapore îi oferea un punct de plecare mai bun decât al meu. Chiar și-așa, nu putea să-și croiască drum pe piața europeană a muncii cu replica: „Domnule senator, eu sunt din Singapore”. A luat în calcul să obțină o Carte Albastră UE ca să rămână în Ungaria, însă pragul salarial pentru asta era mult peste nivelul salariilor de la joburile entry level.
„Nu e nici măcar pe-aproape.”
Piața muncii era „mega oribilă”, mi-a zis, chiar și pentru localnici și cu-atât mai mult pentru străini. Fred a devenit încă un sud-est asiatic care aplică la joburi, în speranța că HR-ul n-o să-l ușuie în secunda în care spune „permis de muncă”. Încă unul din noi.
Eu? N-aș spune că am fost „norocos” că am avut o scurtă carieră în Europa, cel puțin nu în sensul în care oamenii folosesc adesea acest cuvânt, de parcă lucrurile mi-ar fi căzut pur și simplu în brațe. Am muncit pentru tot și știu că a fost nevoie de mult mai mult efort decât au depus mulți dintre prietenii mei localnici.
Știam și cât de repede poate să încheie discuția expresia „permis de muncă”. Un recruiter din Cluj m-a abordat odată pe LinkedIn, apoi a dat înapoi după ce i-am explicat situația cu pașaportul meu.
Afacerile sunt afaceri. O companie poate să aleagă pe cineva care are deja drept de muncă și poate să evite procesul suplimentar pe care îl presupune angajarea unei persoane din afara UE. Am înțeles logica asta. N-a făcut refuzul mai puțin dureros, mai ales când conversația începuse pentru că recruiterul a crezut c-aș fi putut să fac munca ai.
Angajatorul lui Rawee a știut de la început că avea nevoie de contract. După câteva luni, compania s-a retras din procesul pentru obținerea permisului de muncă.
„Au spus că e complicat”, mi-a zis Rawee. S-a certat cu avocata companiei, care îi tot spunea să se înscrie din nou la facultate. Mi-a zis că avocata n-ar fi vrut să verifice ce avea de făcut firma. În cele din urmă, a plecat.
„Toată lumea a crezut că m-am cărat pur și simplu”, mi-a spus, „dar numai eu știam că, de fapt, aveam o problemă cu avocata companiei.”
Până la momentul când am stat de vorbă, nici actualul loc de muncă nu-i oferise un contract în regulă. Dacă refuzau să-l angajeze oficial, mi-a spus, avea să se întoarcă în Thailanda și să aștepte o altă șansă de a reveni în Europa.
„Tot e nasol.”
Nu e o chestie personală, dar tocmai de asta doare atât de tare. E dureros să ți se ia o oportunitate din cauza a ceva ce nu-l poți controla. Cred că aș fi acceptat mai ușor dacă s-ar fi întâmplat pentru că n-aveam experiența necesară pe care o căuta compania.
Rahat, cred c-aș fi acceptat mai ușor chiar și dac-ar fi fost o chestie personal.
Ia uite ce piață frumoasă
Europa cu care crescusem eu, un copil dintr-un internat pentru orfani și copii din familii cu venituri reduse, însemna în principal fotbal din Liga Campionilor și curse de MotoGP. Mă furișam afară din complex la 2 sau 3 dimineața ca să-i văd pe Inter Milano, naționala Italiei, Cristiano Ronaldo și Valentino Rossi. Asta era parte din romantismul Europei pentru mine.
Europa mai însemna zăpadă în decembrie, târguri de Crăciun, strălucirea și glamourul Parisului, al Londrei și Madridului, orașele vechi și bisericile înalte, cu aspect gotic. Am crescut musulman, dar am fost mereu obsedat de arhitectură.
Niciunul dintre oamenii, echipele sau cursele acelea n-avea nicio legătură cu viza sau cu permisul meu de ședere. Și totuși, au modelat felul în care Rafly cel tânăr își imagina Europa. Acum, Europa pe care o arăt este acea versiune a ei pe care-o aleg s-o arăt maică-mii sau celor 900+ de urmăritori pe care-i am pe Instagram.
În acea lună mai, vara se apropia la Cluj. Lunile reci trecuseră, iar copacii înfrunziseră din nou. Stăteam în Piața Unirii din oraș. Sunt sigur că multe orașe românești au propria lor versiune de Piață a Unirii, care de obicei conține o biserică, un scuar, un spațiu mare pentru adunări, oameni care fac „Euromaxxing” afară, stând la o cafenea cu un cappuccino și-o țigară, și statuia unui erou călare.
Am făcut o poză cu statuia ecvestră a lui Matia Corvin. Clic.
Multe din realitățile mele nu au intrat în cadru. Împrumuturile de la bunul meu prieten Muza și de la mama lui, ca să-mi reînnoiesc permisul de ședere, n-aveau ce să caute acolo. Nici străinul care mi-a spus să „mă întorc acasă” când întrebam pe Facebook de un job disponibil.
I-am zis, totuși, mamei că un recruiter din Cluj mă abordase pe LinkedIn, apoi se retrăsese în clipa în care-a intrat în discuție pașaportul meu? Sau că poliția m-a oprit în gară înainte să plec spre București și mi-a fotografiat permisul de ședere?
Nu. Evident că nu.
Ia uite ce piață frumoasă, aș fi zis. Ia uite, a naibii piață frumoasă.
Asta e Europa.
Fotografie principală: Curieri livratori mâncare lângă Piața Romană din București. La câteva zile după ce un politician AUR a cerut boicotarea serviciilor de curierat străine, un curier din Bangladesh a fost atacat în București. Fotografie: Chainwit / Wikimedia Commons, CC BY-SA 4.0.
