Actual

Cele mai mișto lucruri pe care le-am descoperit în 2018

de Scena 9

Numărătoarea inversă până la finalul lui 2018 e în funcțiune, așa că ne-apucăm cu toții să facem bilanțuri, topuri, rezoluții. Zilele-astea am văzut ce cărți recomandă Trump, ieri ce l-a marcat pe Obama la capitolul cultură, din topul de filme al NYTimes ne-am luat notițe, să vedem ce-am ratat. Am făcut și noi ordine din vrafurile de informații, idei și experiențe pe care le-am acumulat în ultimul an, și-am ales dintre ele câteva care ne-au lăsat urme mai adânci. 

O poveste de familie cu fascismul românesc, de la Diana 

Cea mai importantă descoperire de anul ăsta e o carte de istorie, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului, scrisă impecabil de Oliver Jean Schmitt. Dacă ar fi să recomand o singură carte pentru a înțelege România, asta ar fi. Afli cum Corneliu Zelea Codreanu a devenit liderul carismatic adorat de studenți, muncitori & elite politice, dar și de ce discursul naționalist- religios e încă atât de potent în prezent.

Câteva idei din carte:

  • „Fascismul românesc e o poveste de familie”. Ascensiunea lui Corneliu Zelea Codreanu a fost legată de succesul tatălui său, Ion Zelea Codreanu, și susținută de întreaga lui familie.
  • Marea Unire a scos la iveală „multiple falii tectonice” în noua Românie, pe care elitele nu au știut să le gestioneze. Dacă țara era înainte relativ omogenă din punct de vedere etnic, minoritățile reprezentau aproape 30% în România post-1918. Existau falii și între românii din fostul Imperiu Habsburgic și cei din Vechiul Regat.
  • Elitele politice au răspuns la asta prin crearea unui sistem de securitate violent, care a acționat și împotriva cetățenilor nevinovați. Liderii „cunoșteau un singur limbaj, cel a forței statului, și un singur mod de organizare statală, cel al centralismului francez.”
  • Ideile trâmbițate de Codreanu tatăl & fiul nu erau neapărat originale. Anti-semitismul, interesul față de țărani sau iredentismul circulau de multă vreme. Fuseseră propagate de către profesori universitari, poeți români, politicieni. Ce a adus nou familia Codreanu a fost o dimensiune puternic religioasă: ideea de mântuire, izbăvire a neamului.
  • Post-1918 a existat o puternică radicalizare de stânga, în paralel cu o radicalizare de dreapta. Marea diferență e că radicalizarea de dreapta a fost promovată și sprijinită de către guvern, în special de către Ministerul de Interne, dar și de către elitele conservatoare, ofițeri, Biserică sau proprietari de pământuri.

Naționalismul agresiv al multor studenți a fost alimentat de către sentimente de inferioritate. „Acești tineri își derivau respectul de sine din rolul de ocrotitori ai neamului.”

Aici puteți citi un interviu cu autorul cărții, luat de colegul nostru, Ionuț Sociu. 

Exploratori, un labirint cu artă și săpături în profunzime, de la Andra

Gașca de călători români

Cum am un fetiș pentru poveștile oamenilor care-și iau lumea-n cap și-o descoperă pe cont propriu (❤ Thor Heyerdahl, Peter Freuchen & co), săpatul prin arhive după călători și exploratori de prin părțile astea de lume a fost un super-cadou de la 2018. Am descoperit o literatură de călătorie destul de bogată, dar cu totul obscură, pe care odată și-odată o să-mi găsesc niște timp s-o ajut să iasă la lumină. O selecție din însemnările celor plecați pe cal, pe jos ori cu corabia pe coclauri, am publicat aici, cu niște ilustrații de vis, făcute de Mircea Drăgoi. Alte câteva jurnale au fost de curând reeditate, iar prin Biblioteca digitală a Bucureștilor (atunci când nu e defectă) mai puteți cotrobăi după alte mici comori. (Aici i-am găsit, de pildă, pe mulți dintre călătorii străini care-au scris despre țările române).

Prima oară la Manifesta

Anul ăsta, Manifesta - bienala nomadă europeană de artă contemporană - s-a întâmplat la Palermo, unde-am ajuns în toamnă și-am avut parte de o dublă descoperire: un oraș fabulos și întunecat, pe care oamenii încep să și-l reia în stăpânire după multe zeci de ani sub teroarea mafiei, și-un mai-mult-decât-un-eveniment care mi-a amintit cum arta poate deveni câtt e poate de relevantă pentru oameni și locuri. Sub tema The Planetary Garden. Cultivating Coexistence, Manifesta a desenat pe harta orașului un labirint, a deschis pentru prima oară după mulți ani clădiri abandonate, neglijate, uitate. A dus arta în grădini, prin catacombe, printre ruine, în vile resuscitate, în centre sociale și biserici, și-a lăsat-o să vorbească liber și tare despre ce înseamnă să împărțim viața pe planetă în zilele noastre. Ar fi multe de vorbit grădina asta a coexistenței (dar cel mai bine ascultați aici emisiunea Dariei Ghiu despre Manifesta & Palermo). Notez doar trei artiști pe care să-i urmăriți pe unde mai expun:

  • Cristina Lucas, cu instalația Unending Lightning (pe care-am văzut-o la Casa del Mutilato, un fel de templu al propagandei naziste din Palermoul anilor 30-40. Lucrarea documentează răvășitor bombardamentele aeriene din războaiele recente sau care anulează mii de vieți chiar acum, când noi ne pregătim să petrecem.
  • Lorenzo Pezzani și Charles Heller, cu proiectul Forensic Oceanography, în care cercetează granițele maritime și cauzele care au făcut ca mai bine de 16.000 de oameni să moară pe Mediterana în ultimii 20 de ani. Lucrarea lor Liquid Violence investighează felul în care decizii politice, militare etc. împart viața și moartea pentru refugiații de pe mare.
  • Laura Poitras, documentarista care-a stat de vorbă cu Snowden în Citizenfour, și lucrarea ei Signal Flow - o serie de scurte investigații despre prezența SUA în Sicilia, unde în câteva no man’s land-uri au loc unele dintre cele mai mari operațiuni de telecomunicații militare din Europa, cum ar fi MUOS.

Două documentări în profunzime

  • Podcastul In the Dark sezonul 2: 12 episoade legate impecabil, în care, pornind de la cazul unui tânăr de culoare acuzat de crimă, echipa de la American Public Media radiografiază sistemul de justiție american. E cel mai bun podcast pe care l-am ascultat anul ăsta și am scris despre el aici.
  • Docu-seria Wild Wild Country, lansată de Netflix, mi-a explodat mințile: 6 episoade în care e reconstruită povestea gurului Osho și a încercării lui de a pune pe picioare o utopie. Extrem de rar găsești niște autori care să urmărească în felul ăsta obiectivitatea și la fel de rară o asemenea poveste.

Artă politică, de la Maria

Am descoperit colectivul Forensic Architecture când au fost incluși pe lista scurtă a ediției 34 a Premiului Turner. Selecția de anul ăsta s-a învârtit în jurul adevărului, vizibilității și puterii, fiind focalizată pe teme politice și sociale.

The Long Duration of a Split Second al Forensic Architecture e o investigație multimedia și interdisciplinară despre evacuarea unei așezări beduine din deșertul Negev de către forțele de ordine israeliene, în urma căreia au murit un localnic și un polițist. Materialul audio și mărturiile activiștilor, reconstituirea pe teren, imaginile făcute publice de poliție au fost folosite ca probe pentru a demonta propaganda de stat, conform căreia săteanul decedat, Yakub Musa Abu al-Qi’an, comisese un act de terorism. Evacuările forțate din Israel fac parte dintr-un proces mai îndelungat de a înlocui satele beduine cu așezări evreiești. 

Forensic Architecture, din care fac parte și fotojurnaliști, avocați, arheologi, programatori, cercetează rolul arhitecturii și al urbanismului în conflicte politice. Scopul proiectelor lor de cercetare  e mai mult civic decât artistic, colaborând cu ONG-uri sau pregătind cazuri pentru a le prezenta la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De-asta instituționalizarea artistică a proiectelor lor, prin nominalizarea la premiul Turner, e cu dus și-ntors. „Prefer să pierd premii și să câștig cazuri”, declară directorul FA într-un interviu. Documentarea cazului din deșertul Negev se mai poate vedea la Tate Britain până pe 6 ianuarie. Pe net, o parte din proiect se găsește aici.  Forensic Oceanography, despre care scria Andra mai sus, face parte din aceeași serie de cercetări. 

Un super-scriitor, un festival de literatură și unul despre viitor, de la Ionuț

Karl Ove Knausgård - Lupta mea 

Am început să-l citesc pe Knausgård în ianuarie 2018 și am ajuns abia la al treilea volum din Lupta mea (sunt șase cu totul). Recunosc că nu m-am grăbit deloc, mi se întâmpla uneori să las un volum și să-l reiau o lună mai târziu. Și exact asta îmi place: faptul că poți să revii fără să-ți bați capul cu acțiunea sau să-ți faci griji că ai uitat ce se întâmplă. Omul își povestește viața de-a lungul a câteva mii de pagini și are grijă să nu rateze nimic. Chiar și când scrie despre chestii care în mod obișnuit m-ar scoate din minți (amintiri din prima zi de școală, mersul la supermarket, povești banale despre rude și vecini), Knausgård reușește să mă țină atent. Aproape ca în pictura flamandă, proza lui are un fel de concretețe și materialitate și de aici efectul ăsta magic pe care îl are asupra mea. Mă apuc în curând de al patrulea volum și, cel mai probabil, voi termina Lupta mea la sfârșitul lui 2019.

FILIT - Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași 

Nu mai fusesem la FILIT în anii precedenți și tocmai asta face ca ediția din 2018 să fie pentru mine o descoperire specială - poate cea mai frumoasă din tot acest an. Am întâlnit oameni faini, i-am ascultat la serile FILIT pe Sylvie Germain, Gabriela Adameșteanu, Jón Kalman Stefánsson și pe Jonathan Franzen, am descoperit tineri poeți/poete, am ieșit în oraș, am făcut nopți albe & m-am distrat. Și da, m-am întors la București mai energic și mai optimist. Am mai zis chestia asta, dar o repet: FILIT mizează pe o deschidere constantă către public (cititori de toate vârstele, studenți & elevi) și nu e făcut doar pentru scriitori și specialiști. Și de aia e cel mai important festival de literatură din România. Aici puteți citi interviul cu Franzen pe care l-am făcut la Iași, aici interviul cu  Jón Kalman Stefánsson, făcut mai târziu la București. 

Forumul viitorului

Fórum do Futuro e un festival care se desfășoară în fiecare an la Porto și unde se adună artiști, scriitori, oameni de știință, regizori, filosofi și arhitecți din toată lumea. În cele câteva zile cât am stat în Portugalia, am fost la conferințe ținute de scriitoarea Margaret Atwood, artistul Christian Boltanksi, grupul britanic Art & Language, arhitectul Toyo Ito și tot aici am văzut și lucrarea Alexandrei Pirici, Parthenon Marbles . Evident, discuția despre viitor e una complexă, dar interesant e că ediția din 2018 a fost despre Antichitate & agora și despre rolul lor în prezent și în felul în care se articulează proiecțiile noastre asupra viitorului. De asta mi s-a părut relevant ce a zis Margaret Atwood la Porto: „Eu nu sunt profet. Ceea ce scriu nu are legătură cu viitorul, ci cu prezentul și cu posibilitățile pe care le avem acum.”

Un roman și un muzeu, de la Vlad

Ruta subterană, de Colson Whitehead, Humanitas Fiction, 2017. Traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul ăsta urmărește fuga unei sclave de culoare de pe o plantație din Georgia printr-o Americă ficționalizată, în fapt o călătorie printre atrocitățile comise în numele rasei și-al banului de-a lungul ultimelor secole într-o țară întemeiată pe „egalitatea între oameni”. O Americă care nu și-a depășit nici azi fricile și inechitățile, ci doar le-a mascat în mod convenabil.

Cu o scriitură vie și detașată, Whitehead își urmărește cu grijă personajele, caută să le înțeleagă și-apoi să le explice pe deplin. „Ruta subterană” a câștigat numeroase premii importante, între care Pulitzerul pentru ficțiune pe 2017 și National Book Award 2016. Aici puteți citi interviul cu Colson Whitehead luat de colega noastră, Ioana Pelehatăi.

„Pe plantația Randall Cora îl auzise de multe ori pe Michael recitând Declarația de Independență, când vocea lui plutea prin colonie ca o fantomă furioasă. Nu înțelesese vorbele, dar «creați egali» nu-i scăpase. Albii care o concepuseră nu le înțelegeau nici ei, dcă «toți oamenii» nu însemna cu adevărat «toți». Dacă ei răpeau ceea ce le aparținea altora, indiferent că era un lucru pe care puteai pune mâna, precum țărâna, sau ceva intangibil, ca libertatea. Pământul pe care ea îl arase și-l lucrase aparținuse indienilor. Cora știa că albii se mândreau cu eficiența masacrelor comise, când omorâseră femei și copii și le înăbușiseră viitorul din fașă. Trupuri furate care lucrau un pământ furat. Era o mașinărie care nu se oprea, al cărei motor nesățios se hrănea cu sânge”.

MAXXI - Muzeul Național de Artă a Secolului XXI din Roma

Am ajuns la Roma la începutul anului. Printre vizite la Muzeul Vaticanului și plimbări pe la Piazza di Spagna și Fontana di Trevi ne-am gândit că ar prinde bine și o scurtă deviere de la traseul obișnuit. Muzeul MAXXI se află în cartierul Flaminio din nord-vestul orașului și a fost deschis pentru public în 2010. Generoasa clădire concepută de celebra arhitectă Zaha Hadid găzduiește felurite minunății ale zilelor noastre, de la machete ale unor futuriste stații de metrou la călătorii prin lumea fizicii și instalații artistice inspirate de viețile orașelor noastre.

Timp pentru citit și cărți de gândit intensiv, de la Luiza

În 2018 am redescoperit cititul. După vreo trei ani de „n-amtimpdenimic”, de cărți începute și niciodată terminate, de lipsă spațiu în creier, într-o zi pur și simplu s-a întâmplat. M-am trezit și, în loc să intru, ca-n fiecare dimineață, direct în gaura neagră a internetului, am deschis cartea cu care adormisem în seara dinainte și am citit. Dup-aia, nimic n-a mai fost la fel. Nici Netflix-ul n-a mai sclipit, nici notificările n-au mai zbârnâit, nici stresul n-a mai mișcat în front. Cartea care m-a scos din ritmul dement al vieții și m-a băgat în cantonament de gândit intensiv a fost Povestea slujitoarei de Margaret Atwood (despre care am scris pe scurt aici). Au urmat (selectiv, cât să facă o listă scurtă de recomandări din adâncul inimii): 

  • romanele hipnotice și poetice ale Tatianei Țîbuleac
  • Negruzzi scris de Bogdan Răileanu (un preview aici) și Topîrceanu scris de Alex Tocilescu (preview-ul urmează)
  • Jazz pentru iguane, debutul lui Răzvan Andrei (un debut care a venit la fix în anul referendumului, punând în poezie urletul și durerea unui om care se naște gay în țara asta; pe scurt despre carte, aici)
  • Anti-damblale, volumul senzațional al octogenarului Radu Cosașu, cel mai puțin cunoscut autor minunat de la noi (cartea e o colecție de pastile anti-radicalizare, aviz amatorilor înfierbântați de diverse ideologii)
  • Romanele lui Eric Vuillard despre ascensiunea nazismului, Buffalo Bill și primul reality show live din istorie (cu indieni indigeni care-și jucau propriile roluri în scena masacrului de la Wounded Knee), colonialism belgian și cruzime (un interviu cu Vuillard am publicat aici)
  • Educated, memoir-ul Tarei Westover, o plonjare umană și zguduitoare în intimitatea unei familii conduse de-un tată fanatic și-o mamă homeopată și iubitoare (+ ce șanse ai să ieși vreodată din cercul strâmt al familiei și ai o viață a ta)
  • Sabrina, romanul grafic al lui Nick Drnaso, care m-a făcut să-nțeleg cel mai bine ce-i în mintea cuiva care trăiește în conspirații și ce ne-așteaptă pe noi toți în acest nou război informațional
  • Cartea vieților mele, de Aleksandar Hemon (puțin despre ea, aici) și N-ar face rău nici unei muște, de Slavenka Drakulić, două non-ficțiuni care mi-au trasat granițele spațiului ex-iugoslav și mi-au desenat semințele războiului și-ale răului (spoiler: sunt în noi)
  • Milkman, ozn-ul Annei Burns, despre care jurații Booker Prize au zis că n-au mai citit vreodată așa ceva, ceea ce pot să confirm - amestecul de umor, oroare și scriitură a experienței feminine într-un stat dement-totalitar e pur și simplu wow
  • dar cel mai și cel mai mult m-a lovit anul ăsta Fiecare moare singur, romanul scris în 1946 de Hans Fallada, scriitor și scenarist din generația fraților Mann, care a supraviețuit în nazism cu droguri, alcool și morfină și care, cu foarte puțină vreme înainte să moară, a turnat într-o lună un roman de 600 de pagini despre un cuplu de muncitori germani care-și pierd fiul în război și încep, în felul lor, o mică mișcare de rezistență anti-nazistă; Primo Levi a zis că-i cea mai bună carte scrisă despre rezistența anti-nazistă, eu aș adăuga doar că e un fel de Balzac-Bulgakov cu Holocaust, un roman dintr-alea de citit neapărat într-o viață, pentru că-ți deschide ușa în Berlinul lui Hitler și-ți spune „Hai, intră, intră și vezi dacă oamenii ăștia, turnătorul, lașul, tânărul nazist, generalul, vecina de deasupra sunt chiar atât de diferiți de tine sau dacă nu sunt, de fapt, niște posibilități ale omului în vremuri cumplite, adică ale noastre, ale tuturor”. Am citit-o într-o săptămână și o port peste tot la mine-n cap. Ca un fel de apărare pentru ce-o să urmeze, dacă o să urmeze, când o să urmeze.

Bonus: cel mai nou album (probabil și ultimul) Spiritualized, o suită de mici capodopere care știu să facă un om fericit. Se cheamă And Nothing Hurt.

Documentare românești, comedie britanică și muzică de pe planeta femeilor, de la Ioana

2018 nu a fost un an ușor; a fost un an plin. Genul ăla de an care te ia de ciuf și te pune să-ți iei toate lecțiile de care ai nevoie, urgent, până nu e prea târziu. O parte din lecțiile alea a venit din câtă lume am reușit să consum, via ecrane mari și mici, pagini digitale și pe hârtie, voci și personaje pe care pot să le returnez acum lumii mari. Într-o ordine aleatorie:

  • Documentarul românesc Timebox (r. Nora Agapi, 2018), despre care am mai scris aici. E o oră de iubire necondiționată a unei fiice, documentarista, față de tatăl său octogenar – tot documentarist, aflat în pragul evacuării dintr-un palat central ieșean. Ce iei și ce lași în urmă, când trebuie să-ți cari viața cu tine, în sute de cutii și pe mii de metri de peliculă?
  • Tot un documentar românesc, despre care am scris tot aici: După Revoluție (r. Laurențiu Calciu, 2010). (Le-am văzut pe ambele la Festivalul de Film Astra din Sibiu.) Mi se pare de neimaginat acum că nu văzusem filmul ăsta la mai bine de opt ani de la lansarea lui. Filmul de montaj al lui Calciu e șocant, în măsura în care vocile din el, prinse în vârtejul zilelor isterice de după Revoluție prefigurează faliile socio-politice care azi par insurmontabile și dintotdeauna, din societatea română. Simplificând, e confruntarea dintre „Voi n-ați mâncat salam cu soia” și transformarea unui partid-stat monolitic într-un simulacru de democrație pluripartinică. We can all relate, cred – chiar și aceia dintre noi care abia învățaseră să citească în vremurile respective.
  • Taskmaster, un show britanic de comedie – și-n același timp un concurs. Comicul Alex Horne s-a enervat în 2010 că n-a câștigat premiul cel mare la categoria lui, de la Festivalul Edinburgh Fringe. A creat la momentul respectiv un soi de concurs printre prietenii lui: timp de un an, le-a trimis acestora pe mail sarcini bizare, care să-i încurajeze să gândească „lateral”. (Printre primele: „Pune-mi cât mai mulți bani în cont. Câștigă cine pune cel mai mult.”) L-a prezentat la ediția următoare a Fringe-ului, iar reacțiile au fost pozitive. De-acolo s-a născut show-ul de azi, un format preluat ulterior din Danemarca până-n SUA, prezentat de actorul și comicul Greg Davies, secondat de Horne însuși. Concurenții, cinci comici sau personalități TV, se întrec în sarcini de tipul „mănâcă, într-un minut, cât mai mult din acest pepene roșu netăiat” sau „golește cada asta în cel mai scurt timp, dar fără să o atingi”. Dacă absurdul, morga britanică și situațiile ridicole te fac să te tăvălești de râs, dă-i cu show-ul – încă e în curs și urmează să reînceapă anul viitor.
  • Panoplia de femei care fac trap, rap, pop, latino – și care, în general, fac fix ce vor ele. De la Ariana Grande, pe care o consideram încă o păpușică Disney glorificată, dar a cărei voce mă sparge, la Cardi B, cu nerușinarea ei desăvârșită, la Janelle Monáe, cu forța ei politică – la Dua Lipa, Princess Nokia și Tierra Whack. Viitorul e acum, e feminin și mai e și supărat. Păzea.

Mai jos, tot albumul de 15 minute cu care a rupt Tierra anul ăsta, „Whack World”:

 

Care-au fost cele mai mișto descoperiri din 2017? Vedeți aici.

X Revista Scena9