Recomandări / Timp Liber

Cu ce rămânem din 2022, în 20+ recomandări culturale

de Scena 9

Publicat pe 29 decembrie 2022

În alți ani, marcam finalul de an la Scena9 cu infografice despre vești bune  cele care, în panoplia de calamități și conflicte ale oricărui an, trec adesea neobservate. Anul acesta, însă, am ales să luăm o pauză necesară de la știri și să ne întoarcem către cultură în sensul ei clasic. I-am rugat pe unii dintre cei pe care-i numim familia și prietenii S9 să ne spună ce-au citit și le-a plăcut, ce muzici le-au însoțit drumurile, ce expoziții le-au rămas stăruitor în gând și ce filme văzute anul ăsta vor recomanda de-acum înainte.

În ce-a ieșit, adică lista generoasă de mai jos, o să observați niște recurențe. Unii dintre noi au căutat poeți care să le explice războiul. Alții au avut nevoie de muzică și cărți prin care să-și negocieze pierderile. Alții s-au agățat cu îndârjire de umor, gingășie și speranță pentru viitor. În toate, constanta rămâne ceea ce știe arta să facă mai bine: să ne dea chei de boltă, evadări, oglindiri și alinări. Și în 2023 Scena9 va continua să exploreze și să descopere darul ăsta nesfârșit. Pe curând :)


Alexandra Bădicioiu-Matei (IQads & editor coordonator Scena9 pe hârtie)

Anul acesta a fost ca un dans pe vârfuri între lovituri de ciocan și bătăi de aripi de fluturi. În coregrafia asta forțată am redescoperit cuvântul tiptil, ca un fel de ritual pentru trăit. Sau pentru că folosisem prea mult prudența în orașul de sticlă al ultimilor ani, unde lucrurile se sparg cu ușurință, iar echilibrul între frumos și teribil stă într-un ritm secret al pendulării. Am simțit că trebuie să te miști continuu pentru a supraviețui schimbărilor bruște, pauzele nu sunt permise, ești obligat să faci parte din ansamblul de forfotă și zgomot alb și să ți-l imaginezi pe Sisif fericit. 

Când nu mai înțelegem lumea mi s-a părut cel mai frumos titlu de carte în aceste condiții. Am citit-o avidă, pe nerăsuflate. Da, voiam să mi se dea cheia care să lumineze toată neînțelegerea. Să îmi spună Benjamin Labatut cum e cu viața și cu lumea, cum se respiră în mod potrivit, ce trebuie să faci pentru a înțelege toată construcția asta care se leagănă în ciuda ta. Nu am fost dezamăgită când nu mi-a spus nimic din toate astea. 

Când nu mai înțelegem lumea e povestea omenirii și a matematicii și a fizicii și a nebuniei. Te ajută, într-adevăr, să înțelegi lumea, dar nu așa cum ai spera. Este un labirint în care intri legat la ochi și pipăi pereții, la fel ca autorul, în căutare de inscripții și indicii, adulmecând curenții de aer care să te poarte spre ieșire, ascultând sunetele adâncului. Este o carte despre oamenii care au încercat să înțeleagă lumea în funcție de legile fizicii sau infinitul dintre numere, s-au străduit să o așeze în compartimentele limitate ale cunoașterii umane, să îi cuprindă marginile și să îi atingă inima. 

Iulian Bocai, scriitor și cercetător 

Mă pregăteam să citesc cartea Deliei Ungureanu despre film și literatură, apărută anul trecut la Bloomsbury, dar fiindcă vorbește despre unele filme pe care nu le văzusem, le-am luat la rând. Am revăzut unele pe care le văzusem de mult și altele pe care nu le văzusem niciodată, care trec drept capodopere și care m-au adormit în picioare, dar unul din ele, Le temps retrouvé, în regia lui Raoul Ruiz, pe care nu-l știam, m-a scos din ale mele, atât de bun mi s-a părut (e de altfel filmul care dă titlul cărții de mai sus). Nu mă așteptam să poată cineva să încapsuleze pe Proust în două ore și jumătate de imagine; deși nu că face dintr-o carte întinsă un film scurt e ce mă uimește cel mai mult la el, cât inteligența extravagantă a dialogurilor și faptul c-a reușit să redea prin imagini sentimentul de a fi pierdut cu totul în labirintul orbitor al memoriei. Plus Malkovich jucându-l pe baronul de Charlus like a boss. Dacă vrea cineva să-l vadă, e disponibil gratuit pe TV5 Monde, aici

Roxana Bucată, cercetătoare

Nu e chiar o descoperire din 2022, ci o redescoperire a mersului cu cortul. Nu e mereu cea mai confortabilă cazare, dar e o ieșire super bună și din locurile turistice super cunoscute și din zona de confort. Ce am experimentat nou în 2022 cu cortul este Baza Cerna 13, un microcamping pe Valea Cernei, între Cheile Țăsnei și Cheile Prisăcinei, o poiană în care frigiderul este un lighean cu apă rece de izvor, iar dușul se face cu vedere către pădure. La mulți ani și multe dimineți la cort în 2023!

Ioana Cîrlig, fotografă & editor foto 

Spre sfârșitul anului am descoperit una dintre cele mai senine voci pe care le-am auzit vreodată. Sibusile Xaba trimite sunete vindecătoare din Pretoria, Africa de Sud, care au ajuns până la mine, la Lizeanu, în București, în plină iarnă. Are trei albume minunate, iar ăsta e unul din cântecele alea care te îmbrățișează și-ți zice că o să fie bine.

Valer Simion Cosma, cercetător & director al Bibliotecii Universității „Lucian Blaga” din Sibiu 

Joan Didion, Anul gândirii magice (colecția Anansi, editura Pandora M) — am citit-o pe nerăsuflate, în două după-amiezi, la foarte puțin timp după ce m-am mutat din Zalău la Sibiu și prin această carte am descoperit o autoare pe care am instalat-o degrabă în lista scriitorilor favoriți. O carte despre doliu și chinurile adaptării la o viață golită de prezența fizică a celui mai apropiat om. O carte despre pierdere, împăcare și fragilitate. O carte despre importanța oamenilor pe care-i lăsăm să ne umple viețile.

Paula Erizanu, jurnalistă și scriitoare 

Una dintre descoperirile anului 2022 a fost pentru mine filmul Carbon, regizat de Ion Borș, care a făcut furori la Chișinău, devenind cel mai popular film moldovenesc din ultimii 30 de ani, cu săli de cinema sold out timp de mai bine de două luni de la premiera națională. Acțiunea se desfășoară în timpul războiului ruso-moldovenesc din Transnistria, din 1992 și are ca protagoniști doi consăteni — unul inocent, gata să se înroleze în armată în schimbul unui apartament, celălalt, poreclit Cantujnicul (sau Contuzionatul), cu traume din experiența militară din Afganistan. Perechea dezvoltă o obsesie pentru înmormântarea creștină (omenească) a unui cadavru carbonizat pe care îl găsesc pe marginea drumului, lângă linia frontului. Întâmplarea e inspirată dintr-o poveste reală, pe care i-a împărtășit-o scenaristei Mariana Starciuc un fost voluntar în conflictul de pe Nistru. Cu umor negru, autoironie și întorsături neașteptate de situație, Carbon surprinde tipologii și detalii ridicol de adevărate, din cadrul pregătirilor unui sat pentru prima aniversare a independenței Republicii Moldova. E un film despre noi, dar e și un film despre ei. Despre aceleași războaie imperialiste pe care Rusia continuă să le poarte împotriva fostelor sale colonii pentru a le controla și a le supune; despre aceeași lipsă de respect a Rusiei față de propriii cetățeni sau propriii soldați. 

Ușor de savurat pe mai multe nivele, Carbon face parte din familia cinematografică a lui California Dreamin’ sau a filmelor lui Kusturica. Sper să aibă și publicul român ocazia să-l vadă — cu subtitrări pentru replicile în rusă și pentru rusisme.   

Oana Filip, reporter Scena9 

După un an complicat (ca să fiu politicoasă), care mi-a făcut mintea puțin terci, mai că mi-e frică să propun o recomandare, că poate uit ceva și mai important. Așa că, într-un efort de a exorciza demonul perfecțiunii, o să recomand primele trei lucruri care îmi vin în cap și pe care sunt 100% sigură că le-am consumat anul ăsta: 

Cristina Gârbea, pianistă și profesoară de pian 

Recomandările mele vin dintr-un an al pierderii, în care o dispariție subită a devenit prezentă în orice activitate cotidiană, ca o bornă a vieții mele – înainte & după. Prezența absenței. Inconștient, toate căutările mele artistice au gravitat în jurul doliului și am reușit, în acest proces, să-mi găsesc câțiva aliați, care să-mi ofere perspective personal-universale asupra morții unei persoane dragi:

  • Nick Cave, cu albumul Ghosteen – compus dintr-un preaplin al durerii, ca o conversație transcendentală cu fiul său, Arthur, pe care l-a pierdut în 2015 –, dar și Letter to Cynthia (We are tiny, trembling clusters of atoms/ Subsumed within grief’s awesome presence/ It occupies the core of our being/ And extends through our fingers to the limits of the universe).
  • Marilyn & Irvin D. Yalom, cu cartea O chestiune de viață și de moarte, un exemplu de cum poți trăi „până la adânci bătrâneți”, nu fericit, ci conectat și empatic.
  • Joan Didion, cu jurnalul ei, Anul gândirii magice, o lecție despre cum puterea scrisului poate transforma pierderea partenerului de viață într-un act terapeutic, care prin repetitivitate și conștiență își îndeplinește funcția ritualică vindecătoare.

Larisa Kalik, reporter și fotoreporter 

2022 a fost un an al descoperirilor pentru mine. Rusia a început un război împotriva Ucrainei - împotriva țării în care trăiesc. Iar războiul a devenit imediat o sursă nu doar de tragedie și durere, ci și un exemplu de curaj, rezistență, libertate, iubire. Poetul ucrainean Serhii Jadan m-a ajutat să trec prin toate zilele grele și să le văd frumusețea. Antologia sa de poezii Viața Mariei și romanul Orfelinatul (prima încă netradusă nici în română, nici în engleză, a doua tradusă în engleză, n.red.) mi-au oferit o astfel de abordare a înțelegerii Ucrainei și a războiului, una pe care numai arta ți-o poate da. Poezia lui este reconfortantă și mă inspiră. El mă ajută să mă întorc iar și iar pe front și să privesc războiul în ochi.

Cristian Lupșa, editor fondator al Decât o Revistă (DoR) 

Cartea pe care nu mi-o pot scoate din minte nici la acest final de an e Dezrădăcinare, de Sașa Zare. La suprafață e povestea devenirii unei tinere queer din Republica Moldova, care își caută identitatea: de fiică într-o relație cu o mamă iubitoare, dar autoritară; de scriitoare într-o lume literară patriarhală; de iubită într-o relație în care e a treia persoană; de cetățeană între două țări care vorbesc aceeași limbă. Însă dincolo de poveste sunt frumusețea experimentelor de formă, compasiunea cu care autoarea se uită la lume și meditațiile despre puterea poveștilor de a ne modela viețile.

Răzvan Luțac, jurnalist 

Take me to Pitcairn - o soluție pentru cei cu frică de 2023. Ori de necunoscut. Ori de călătorii lungi. Un tip care vrea neapărat să ajungă pe una dintre cele mai izolate insule din lume și pune totul pe YouTube în 55 minute, cu tot cu istorie și context.

Gabriel Mager 

1999 a fost anul în care ne pregăteam pentru apocalipsa Y2K, Ricky Martin rupea topurile de muzică trăind la vida loca, mie mi se infectase degetul de la picior și trebuia să-l operez, după ce colegul Dani mă călcase cu bicicleta, iar un joc obscur japonez bântuia cele mai ascunse cotloane ale Internetului, fiind discutat și admirat doar de cele mai rafinate minți ale cyberspațiului. Au trecut ani buni, și iată că în 2022 apare varianta remastered a jocului, cu numeroase îmbunătățiri aduse narațiunii, gameplay-ului și traducerii în engleză. Conectat la o mașină de psihoterapie pe nume Garage, devii un fetus mecanomorf în căutarea propriei umbre, deplasându-te pe o rețea întortocheată de căi ferate, într-un labirint ce pare o fuziune între garaj, canalizare și parc de distracție. Machinarium contaminat de imaginarul lui Bruno Schulz. Jocul se numește Garage: Bad Dream Adventure, iar artistul Sakuba Tomomi.

Andra Matzal, editoare Scena9

Anul ăsta mi-am petrecut foarte mult timp în cărți pentru copii - o specie teribil de prolifică, pe care o redescopăr cu frenezie de când am devenit mamă. Nu e musai să aveți copii ca să vă dați pe toboganul cu povești, din care vă sugerez doar câteva stații: Cum știi că iubești pe cineva, o feerie în căutarea cuvintelor care limpezesc emoții (apărută la Signatura, de unde puteți alege lejer orice titlu, delectarea e garantată); Albinele, o enciclopedie uriașă la propriu despre înaripatele fără de care s-ar prăbuși lanțuri de bază ale naturii, (publicată la altă editură grozavă pentru copii, Frontiera); Zog, în care celebrul duo Julia Donaldson & Alex Scheffler rescriu deștept și haios câteva locuri comune ale basmelor cu prințese răpite (traducerea lui Alexandru M. Călin, apătură la Litera Mică, e foarte inspirată).  

Dintre artefactele „de oameni mari” de care m-am îndrăgostit în 2022 vreau musai să salvez de la uitare fabulosul roman hibrid al lui Benjamin Labatut, Când nu mai înțelegem lumea, despre care a scris și Alexandra Bădicioiu mai sus - cu siguranță cartea mea favorită de anul ăsta, alături de Frontiera. O călătorie spre marginea Europei de Kapka Kassabova, un reportaj total despre viețile în apropierea granițelor. Amândouă sunt publicate la Pandora M, în Anansi, cu siguranță cea mai bună colecție de literatură de la noi, în acest moment, după capul meu. Mai trec pe listă și This Is Love, un podcast fermecat despre infinitele forme pe care le poate lua iubirea, pentru care îi rămân recunoscătoare colegei mele, Ioana Pelehatăi, că mi l-a recomandat. Puteți porni în explorare de la acest episod. În cele câteva rânduri am îngrămădit multe adjective exaltate: pe cât de puțin timp am avut să citesc & co în tihnă, pe atât bucuria descoperirilor revelatoare a fost mai mare. Iau cu mine haloul ăsta de entuziasm pentru anul nou.

Ioan Maxim, gazda newsletter-ului Recomandata Scena9 

Din 2022 mi-a rămas tandrețea artistei Lilian Theil, pe care am descoperit-o la Art Safari. Undeva departe e o lumină în noapte: în Sighișoara, această fascinantă creatoare, trecută de 90 de ani, și-a transformat casa într-un atelier textil multicolorat, în care croșetează lucrări naive și pline de sens despre om, viață, planetă, istorie și dragoste. Cel mai bun timp pe care l-am petrecut într-o expoziție în ultimele 12 luni. Vă recomand să o căutați pe Lilian Theil, să îi descifrați lucrările și să îi ascultați poveștile pline de înțelepciune, parcă spuse de o fetiță. Aici un interviu cu artista făcut de Daria Ghiu pentru Radio România Cultural, perfect pentru aceste ultime zile din an, cele mai melancolice.  

P.S. Contul meu preferat de Instagram a fost scară, frumos.

Nicoleta Moise, artistă 

Chiar dacă în 2022 am călătorit în lung și-n lat, și-am văzut o căruță de evenimente culturale memorabile, descoperirea anului (spre surprinderea mea) stătea ascunsă într-o serie de fotografii cu nori, în expoziția Tehnici fotografice. Unicate și rarități din colecția Bibliotecii Academiei Române.

În 1923, Oficiul Național de Meteorologie din Franța, a orchestrat o cercetare în care mai mulți observatori din diferite colțuri ale lumii, urmau să fotografieze norii, simultan, de trei ori pe zi, timp de o săptămână. Astronomul Nicolae Donici (1874-1956), a fost unul dintre participanții care a adunat 17 clișee de fotografii cu nori. Imaginile sunt trase din același punct fix, pe terenul Observatorului Astrofizic din satul Dubăsarii Vechi, Republica Moldova. „În acele zile a fost notat în detaliu starea cerului, de la primele ore ale dimineții până seara, și s-au făcut observații meteorologice în momentele în care norii erau fotografiați." 

Pentru cine vrea să vadă cum a rezistat timpului, un omagiu adus cerului, albumul de fotografie Semaine Internationale des Nuages, du 24 au 30 Septembre 1923, cu fotografiile originale, semnate de Donici, se poate consulta la arhiva Bibliotecii Academiei Române din București.

Vlad Odobescu, reporter Scena9 

Am citit destul de multă literatură nouă românească anul ăsta, iar dintre toate cea mai surprinzătoare a fost colecția de povestiri a lui Remus Boldea, A râs și tata. Omul are o scriitură proaspătă, umor și multe idei bune. Abia aștept să-l citesc mai pe larg. 

Spre sfârșitul anului am descoperit The White Lotus, o mini-serie grozavă despre bogați nefericiți în paradis. Sunt două sezoane până acum și n-aș putea să zic care-i mai bun. 

Ioana Pelehatăi, Scena9 

Nu cred că mai are nimeni nevoie să spun despre ce a fost tot anul ăsta pentru mine, de la 24 februarie încoace. Aș vrea însă să nu uit eu ceva important. Suprapus peste imaginile (repetitive până la redundanță) ale distrugerii și groazei provocate de războiul dus de Rusia în Ucraina, anul a fost traversat de mici comete-descoperiri ale culturii ucrainene. De la artista outsider Maria Primachenko la concertele DakhaBrakha la București și Cluj, de la Jadan la Chapeye, parcă România a deschis pentru prima oară ochii asupra culturii vecine. Ce păcat că ne-a trebuit un război ca să facem asta.

Pentru că vorbim de război, din toată pleiada asta de stele aprinse care au traversat cerul anului, eu rămân cu Republica surdă a poetului ucraineano-american Ilya Kaminsky. E un poem dramatic despre absurditate și fățărnicie, despre iubire și moarte. E greu s-o povestesc, cuvintele lui Kaminsky sunt incandescente, iar traducerea lui Gabriel Daliș e pe măsură. Las mai jos cel mai bântuitor poem. (Cartea, apărută în 2021 la Casa de Editură Max Blecher, se găsește aici.) 

Am trăit fericiţi în timpul războiului

Iar când au bombardat casele altor oameni, noi

am protestat
dar nu destul, ne-am opus dar nu

destul. Eram
în patul meu, în jurul patului meu America

se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă nevăzută –

am luat un scaun afară și am privit soarele.

În a șasea lună
a unei domnii dezastruoase în casa banilor

pe strada banilor în orașul banilor în ţara banilor,
măreaţa noastră ţară a banilor, noi (să ne iertaţi)

am trăit fericiţi în timpul războiului.

Codruța Simina, jurnalistă (PressOne și Misreport)

Din 2022, mi-au rămas așa: Macbett-ul lui Eugen Ionesco, pus admirabil în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar din Cluj - e un must pentru orice colecționar de finaluri care îți fac capul să explodeze. Pe aceeași linie e lungmetrajul lui Denis Villeneuve, Incendies, din 2010. A se consuma pe fond de echilibru psihic :) În fine, tot pentru o explozie în cap - de  data asta cu endorfine, concertul în Fa pentru pian și orchestră Rhapsody in Blue, al lui George Gershwin. S-a dovedit un partener de drum lung!

Ionuț Sociu, reporter Scena9 

Podcastul The Root of Evil: The True Story of the Hodel Family and the Black Dahlia, unul dintre cele mai fascinante podcasturi pe care le-am ascultat în ultimii ani. E mai mult decât un crime story (celebrul caz Black Dahlia), e o poveste cu multe straturi despre familie și traume, în care amestecă cruzimea, misterul șu suprarealismul (inclusiv Man Ray). Podcastul e găzduit/realizat de surorile Rasha Pecoraro și Yvette Gentile, care pornesc în acest periplu întunecat în istoria familiei lor. Iar asta face ca totul să fie și mai intens. 

Oana Stoica, critic de teatru 

Unul din lucrurile bune rămase din pandemie este deschiderea artelor performative spre mediul online, care le-a adus un public mai numeros și mai divers. Accesul virtual democratizează artele performative, dar odată cu revenirea în sălile de spectacole, transmisiile în direct și difuzarea înregistrărilor de spectacole pe internet s-au diminuat. Rimini Protokoll, asociat al HAU Berlin și una dintre cele mai inovatoare companii de teatru din lume, care extinde cu îndrăzneală mijloacele teatrale și se conectează întotdeauna în producțiile sale cu descoperiri științifice și informații sociale și politice, are un site generos, cu o arhivă de materiale, inclusiv filmări ale spectacolelor pe care o pune la dispoziția publicului gratuit. Sunt aici două producții recente. 

În All right. Good night, se intersectează un incident public (dispariția în 2014 a unui avion al Malaysia Airlines care zbura de la Kuala Lumpur la Beijing), și o poveste privată (manifestarea demenței la tatăl creatoarei spectacolui, Helgard Haug), totul cu combinat cu un ingenios construct muzical și pus într-o ramă generoasă: cum gestionăm doliul și dispariția cuiva, inclusiv cea a performerilor dintr-un spectacol? Și tot despre dispariție, pe multiple paliere, este și Conference of the Absent, un spectacol inteligent din care performerul lipsește cu desăvârșire, el fiind înlocuit de spectatori. Și dacă tot ați ajuns aici și nu ați văzut încă Uncanny Valley, e momentul să o faceți. Și din acest spectacol a dispărut performerul, fiind înlocuit cu un robot. Taote spectacolele sunt vorbite sau au subtitrare în limba engleză. Ce e fascinant la Rimini Protokoll e că niciodată inovațiile tehnologice sau formatele de spectacole uimitor de inovative nu sunt folosite pentru propria lor spectaculozitate, ci reprezintă o formă inteligentă de expresie a unor idei profunde și foarte bine documentate.

Și dacă tot am zis că teatrul online e de văzut, cât se va mai păstra acest tip de acces la spectacole din alte coclauri de lume, există un site gratuit (necesită înregistrare), Prospero, unde mai multe teatre europene își prezintă producțiile. Printre cele recente, sunt două spectacole excelente. Celebra companie Dead Center din Irlanda a făcut o adaptare după Silence, un film de Ingmar Bergman, în care camera de filmat joacă rolul naratorului, un copil de 6 ani, blocat cu mama sa într-o țară imaginară din Balcani, aflată într-un război de neînțeles. Și încă o perspectivă asupra doliului apare în Fraternity, a fantastic tale de Caroline Guiela Nguyen, unde se reface un traseu al suferinței într-o ramă sci-fi. Toate producțiile de pe Prospero au subtitrări în una (engleză) sau mai multe limbi europene.

Sorina Vazelina, ilustratoare

Mi-au plăcut mult reprezentările celor de la Reactor din Cluj, Teatrul Spălătorie din Chișinău și am prins Julieta fără Romeo de la Odeon, în mare piese pe care le-am văzut la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, organizat de Teatrul Tineretului. Aș fi vrut să ajung și la piesa cu rațele în care joacă Ilinca Manolache, dar n-a fost să fie. De Auăleu Teatru de Garaj și de Curte mi-era dor, așa că am ajuns să văd Grand Hostel Timișoara la începutul lui decembrie.

Cele mai deosebite cărți le găsesc la Vlad Niculescu, de la vechiul Anthony Frost. Vlad adună albume cu art brut, romane grafice, multe materiale din care continui să învăț meserie și azi. 

Karin Ungureanu, PR Fundația9

„Eh, și dacă trăiam pe atunci, probabil aș fi fost îndrăgostită de Zelea Codreanu”, mi-amintesc că i-am trântit provocator unui prieten într-o noapte de beție din fostul Control. Aveam amândoi doar puțin peste 20 de ani, el era printre foarte puținii de vârsta mea care se declamau de stânga, iar eu văzusem o poză cu Zelea în care arăta bine. M-am mândrit că provocarea mea a prins atât de bine încât prietenul C. a răsturnat masa și a plecat. Mă gândesc uneori la seara aceea, își are locul ei pe lista de rușini pe care le revizitez frecvent, ca să nu uit. Zicea bine o vorbă de duh de pe Instagram, preluată de cineva de la Irvin D. Yalom: „La un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun.” 

În Severance unii oameni aleg să se lepede nu de trecutul, ci de prezentul lor. Din păcate pentru acest scurt text serialul ăsta se consumă cel mai bine perfect ermetic, ca o conservă pe care trebuie s-o deschizi singur, cu satisfacția deplină a micului pocnet de străpungere. E poate cel mai stăruitor în minte serial pe care l-am văzut în ultimul an și cred că printre toate produsele (uneori chiar de calitate) pe care le consumăm pe fast forward, ăsta are niscaiva șanse la clasicizare. 


Imagine principală generată cu Dall-E

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK