Film / Experiment
Zero interiorizare
Dragoș C. Costache
Ecranizarea romanului „Interior Zero” de Lavinia Braniște e un exemplu tragic al faptului că un film e mai mult decât suma scenelor și temelor lui.
Ecranizarea romanului „Interior Zero” de Lavinia Braniște e un exemplu tragic al faptului că un film e mai mult decât suma scenelor și temelor lui.
25 de liceeni de la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”din București au mers la Amber Studio, una dintre cele mai importante companii românești de dezvoltare de jocuri video, să afle cum se face, în realitate, un joc.
Luca Dragu vede viața generației sale ca un browser cu o sută de tab-uri deschise și o mie de lucruri de făcut. Competiția de la vârste fragede, presiunea constantă, smartphone-urile & social media au creat un ritm rapid, crede el, care-i îndepărtează pe oameni unii de alții, chiar și de ei înșiși.
În numele eficienței. Ministerul Culturii vrea să desființeze Institutul Național al Patrimoniului, care veghează asupra memoriei culturale a României, și să-l transforme într-un departament. Ce se pierde dacă acest lucru se va întâmpla? Și cine va mai garanta, într-un sistem centralizat, independența științifică a deciziilor legate de patrimoniu?
Denis Mitrofan are 24 de ani, are propria firmă și pune muzică la evenimente. Drumul până aici a fost lung și a pornit dintr-o mare singurătate. Ea a izvorât din familie, din mutări successive, din frica de a fi judecat. Din consumul de substanțe și jocurile de noroc în care s-a refugiat.
Petrișor Barbu are 22 de ani și și-a încheiat viața de copil mai devreme decât era pregătit. Spune că și-a creat o solitudine autosuficientă în care munca e principalul motor. A fost învățat că doar prin ea poate să se simtă om.
Alberto Păduraru are 25 de ani, e poet și studiază jurnalismul. Ne povestește despre singurătatea în raport cu oameni și spații. Despre indisponibilitatea emoțională pe care o vede tot mai prezentă la Generația Z. Despre teama de abandon și relații intense care se sting brusc.
Laura Murariu trăiește „între lumi”: nu știe încă dacă vrea să rămână în țară sau să revină în străinătate, unde a studiat. Într-o generație copleșită de informații și opțiuni, pe care le consumă prea repede pentru a le putea asimila, Laura caută încetinirea, conexiunea și dialogul sincer. Crede că izolarea tinerilor vine nu doar din comoditate, ci și din teama de eșec, de judecată, de neapartenență. Dar și că poți alege să nu fii singur.
O călătorie sabatică dinspre inima întunecată a austerității române spre marginile delicioase ale hărții. În arta culinară a Marianei Grigoruță din Botoșani, maioneza leagă salata – dar oare ar putea funcționa și ca liant social?
Min Mann Pyae are 19 ani și s-a născut în Myanmar. S-a mutat la Timișoara după ce în țara ei a izbucnit un război civil. Când se simte singură și neînțeleasă, o voce interioară îi spune că n-are dreptul să se simtă așa, pentru că mulți oameni din țara ei nu au șansa pe care o are ea.
La Bucharest Gaming Week, cosplayerii au avut o defilare. În public și în culise, se simte același tip de energie: amestecul dintre migală și bucuria de a fi văzut. Am stat de vorbă cu trei dintre participanți care, deși provin din medii diferite, sunt uniți de aceeași dorință de a-și construi, la propriu, propriul personaj.
Industria de gaming se infiltrează în tot mai multe aspecte ale societății noastre. Cum se întâmplă asta și ce riscăm în această nouă realitate.
Pentru Robert Ciobanu, singurătatea înseamnă mai degrabă o stare subtilă – „un bâzâit constant” care se instalează chiar și atunci când e înconjurat de oameni. Vorbește cu fragilitate despre o generație bombardată constant cu informații & contradicții.
La 23 de ani, Tudor Predescu studiază grafica în jocuri video. Crede că singurătatea nu vine atât din absența oamenilor, cât din lipsa interacțiunilor „autentice”. Am vorbit despre social media ca unealtă & capcană, despre trust issues & frica de commitment, despre traume și rădăcini.
Crescută într-o comunitate mai închisă, Felicia Olteanu a învățat de una singură să se integreze la școală și în alte cercuri. A început să lucreze de la 13 ani și simte constant presiunea productivității. Soluția ei: mai multă solitudine lucidă și o reformatare a comunicării.
Cătălina Bogdan, o arhitectă de 28 de ani din Timișoara, spune că se simte între două lumi. Pe de-o parte, e prinsă în ritmul alert al Generației Z, care-a crescut cu precădere în fața ecranelor. Pe de alta, are o nostalgie milenialistă pentru conexiuni profunde și ideea de „împreună”.
La început de toamnă, două filme care oferă altceva decât aș vrea eu, în două moduri radical diferite.
A 15-a ediție BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival) propune „terenul comun” ca spațiu de (re)găsire. Din harta oficială a festivalului, am selectat câteva recomandări subiective.
Pe măsură ce oamenii și bunurile migrează dintr-un loc în altul, la fel o fac și plantele, insectele și animalele. Unele dintre aceste specii supraviețuiesc călătoriei, se înmulțesc necontrolat și afectează profund noile ecosisteme, caz în care sunt considerate specii invazive. Am căutat soluții de coabitare în Italia și România.
Ore de educație media pentru profesori și părinți în România, teatru participativ în Spania, linii de urgență și poliție cibernetică în Ucraina – acestea sunt doar câteva dintre soluțiile pe care organizațiile și instituțiile din cele trei țări le folosesc împotriva formelor de violență în continuă evoluție cu care se confruntă tot mai des copiii și adolescenții în viețile lor digitale.
Despre filme horror, festivalul dedicat „Luna plină” de la Biertan și Jude, într-o vară înfiorătoare.
Într-o zi, copiii au început să-și piardă picioarele. În jur de zece copii pe zi. Acest fenomen a avut loc în Palestina. Ok, destul, nu vreau să mă gândesc la asta. În lume există și alte probleme.
Într-un context cu tot mai multă retorică și incidente anti-migrație, doi cercetători analizează discursul și tendințele împotriva migranților și refugiaților din România.
La Băile Govora, printre vile părăsite, izvoare sulfuroase și legende cu copii dispăruți, realitatea se topește în ficțiune. M-am plimbat cu scriitorul Cătălin Ceaușoglu prin unul dintre decorurile romanului său „Dezrădăcinații” – un noir est-european, în care misterele, secretele și atmosfera de „Twin Peaks comunist” se trezesc la viață.
Un dialog necesar cu cercetătoarele Amelia Bonea & Irina Nastasă-Matei, despre munca din spatele volumului „Negotiating In/visibility”, pe care l-au editat. Cartea e dedicată femeilor din inginerie, medicină și alte științe, ale căror contribuții importante au fost trecute cu vederea.
Am invitat patru autoare să vorbim despre lipsa femeilor din manualele de literatură română și despre efectele acestei absențe.
Despre forța unui protest istoric, cu Pamela Hogan, producătoare și regizoare americană care a documentat în Ziua în care Islanda a stat pe loc un moment decisiv pentru drepturile femeilor din Europa.