Viață&co / Mediu
De ce aruncăm atâta mâncare?
Andrei Becheru, Roxana Bucată
În România, se risipesc 70 de kilograme de mâncare pe cap de locuitor anual. Cum s-a ajuns aici și ce putem face ca să consumăm mai responsabil?
În România, se risipesc 70 de kilograme de mâncare pe cap de locuitor anual. Cum s-a ajuns aici și ce putem face ca să consumăm mai responsabil?
Suntem, oficial, cea mai puțin deprimată țară din UE. O psihoterapeută explică de ce în România mai că nu există depresie cronică?
Am întrebat 8 mame tinere care locuiesc în capitală cum le tratează orașul de când se deplasează +1, în care acel 1 implică un mijloc de transport de tip căruț.
Ce ne învață despre stil și experiment o expoziție care a aniversat 50 de ani de design vestimentar la Universitatea Națională din București.
O mamă își negociază relația de love-hate cu orașul, care i-a devenit aproape imposibil de navigat cu căruciorul copilului.
De Ziua Internațională a Persoanelor Non-Binare, o invitație la reflecție despre nevoia unui limbaj inclusiv, care să reformeze felurile tradiționale de a oglindi genul.
Ani de zile am stat „în întuneric”, ros pe toate părțile de o rușine toxică care mă ținea în loc, dar pe care nu o vedeam nicicum. A venit momentul să-i spun rușinii pe nume.
De curând, eutanasia voluntară și sinuciderea asistată au devenit legale în Spania. Un cercetător în etică aplicată pune în balanță argumentele pro și contra dreptului de a-ți sfârși viața cu demnitate.
Mi-a fost rușine de felul în care arăt de când mă știu. Și de aproape zece ani pendulez între anorexie și bulimie.
La finalul primului nostru an cu pandemia, ne-am întrebat cum ne transformă criza sanitară relațiile intime. Când bucăți bune din viețile noastre se mută online, pe ecrane și în aplicații, ce forme noi prind tandrețea și sexul?
Am stat câteva zile la stația meteo de pe Vârful Omu, ca să înțeleg cum se măsoară vremea mereu schimbătoare și ce înseamnă să trăiești permanent în izolare.
Nu am ambiții clare în viață, sunt convinsă că ideea de succes e relativă și că formulele de fericire sunt înguste. De unde, totuși, nevoia compulsivă de mai mult și mai bine, care mă macină, dar și exaltă? Și care e prețul ei?
O scrisoare foarte deschisă, despre cum se simte depresia și cum se înnoadă ițele ei cu cele ale identității.
Am stat de vorbă cu jurnalista americană Rachel Snyder, care a petrecut aproape un deceniu documentând fenomenul violenței în familie.
„Acasă în lume”, un volum de antropologie vizuală coordonat de Vintilă Mihăilescu și Ioana Tudora, ne îndeamnă să definim diferența dintre „casă” și „acasă”.
M-am înscris la programul „Testăm pentru București”, creat de Primăria Capitalei. Am aflat că nu am Covid, dar și că întregul program pare făcut pe genunchi.
Nevoia de acționa împreună din simpatie duce la o conștientizare a problemelor sociale. Dar prejudecățile noastre despre lume și despre ceilalți ne pot tăia din avântul binefacerii.
Șapte adolescenți din diverse orașe din țară povestesc despre viața lor în izolare, despre transformările prin care trec în această perioadă și despre cum e să faci școală online.
Mai mulți antropologi care au studiat boala și corpul vorbesc despre noile experiențe corporale pe care le trăim în timpul pandemiei COVID-19.
Ca să înțelegem cum am ajuns în punctul în care un cunoscut politolog postează o „glumă” rasistă, am trecut în revistă trei decenii de umor românesc rasist.
O epopee despre nașterea unei culturi de maia și coptul unei pâini ca pe vremuri. Recomandată și ca antidot împotriva anxietății.
Umorul este un instrument de supraviețuire care mai taie din puterea paralizantă a evenimentelor macabre. E ca o ultimă protecție împotriva disperării și a fricii.
Un antropolog explică de ce am am golit rafturile de făină și drojdie, precum și de ce ne-am apucat de copt pâine de casă în timpuri de pandemie.
Despre cum controlul asupra propriului corp poate fi preluat de coronavirus (înainte chiar să-ți dai seama).
