Anul 2025 a început cu „Nosferatu” de Robert Eggers, o dihanie de imagini mișcătoare care concretizează o idee mare și fixă: să urle cât mai tare. Cinematografic vorbind, vestea bună pentru lunile următoare e că după catastrofa asta nu se poate merge decât în sus.
★★★★★☆☆☆☆☆
Socotelile testamentare ale lui Clint Eastwood lasă loc, în „Juror #2” (disponibil pe Max), unei dileme morale clasice din care a dispărut orice urmă de sfătoșenie.
★★★★★☆☆☆☆☆
„All We Imagine as Light”, regizat de cineasta Payal Kapadia (din 24 ianuarie în cinematografe), pune în scenă experiența imanentă a sororității pe fundalul unei țări în plină mutație socială.
★★★★★☆☆☆☆☆
Despre cinema de tomberon, în era colapsului moral al imperiilor. Am fost la „Captain America: Brave New World”, ceea ce vă recomand și vouă. Să vă explic.
★★★★★☆☆☆☆☆
Pentru debutul său „Armand”, cineastul norvegian Halfdan Ullmann Tøndel pune în scenă o discuție complicată despre devianță sexuală, dar se rătăcește până la final în piruete psihologizante trase de păr.
Classix Festival, o ocazie pentru descoperi ce ne spune muzica despre bucurie și tristețe.
★★★★★☆☆☆☆☆
A fost nevoie de maestrul Bong Joon-ho pentru ca Hollywoodul să ne ofere iarăși un spectacol grandios și, în același timp, coerent. Raportat la starea ambientală a industriei cinematografice, „Mickey 17” e o revelație.
★★★★★☆☆☆☆☆
„Eephus”, o observație blândă, camaraderească a unei comunități de amatori de baseball de pe coasta de est a Americii. Înainte ca terenul local să fie transformat în școală, oamenii se întâlnesc pentru o ultimă partidă în care își varsă tot sufletul.
★★★★★☆☆☆☆☆
Cu poezia publicitară a gadgeturilor scumpe și conflictul lui tâmp, arondat în jurul unor valori băiețești tari ca piatra, „F1: The Movie” este blockbusterul ideal pentru amurgul umanității.
★★★★★☆☆☆☆☆
După câteva săptămâni faste în cinematografele noastre, oferta distribuției pare că s-a epuizat temporar. Iar filmul turcesc „Rana îndoielii” este o slabă consolare.
Alegoria are vânt din pupa: două filme ieșite în cinematografe în ultima perioadă vorbesc mai mult sau mai puțin pe ocolite despre panici, norme și dileme sociale acutizate. Te-ai prins?
Documentarul „Lesvia”, lansat în 2024, lungmetrajul de debut al regizoarei, nu se rezumă doar la istoria absolut fascinantă, pe alocuri îmbătătoare, a comunității lesbiene din Eresos, ci, la fel ca realizatoarea sa, există concomitent și în lumea „localnicilor”, a ruralului mic din Mediterana.
La jumătate de an de la căderea lui Bashar al-Assad, sirienii se simt din nou liberi, însă a crescut și tensiunea din societate, cu violențe sectare împotriva minorităților religioase.
★★★★★☆☆☆☆☆
Vara aceasta, pe marile noastre ecrane, o carieristă care se ocupă cu matrimonialele descoperă că dragostea nu înseamnă doar statistici și căsuțe de bifat, ci poate chiar un flux emoțional incontrolabil, situat mai presus de rațiune.
Câteva recomandări din programul Festivalului de Film Feminist, care va avea loc între 4 și 7 septembrie la Cinema Muzeul Țăranului Român din București.
Cântăreața Mădălina Pavăl vorbește despre folclor, carierei ei muzicală și noul turneu prin țară.
Mihai Grecu este artist vizual și regizor român, absolvent al Le Fresnoy, care trăiește și lucrează între Paris și Cluj-Napoca. Practica sa se situează între cinema experimental și imagini generate pe computer, explorând viziuni onirice, alegorii politice și obiecte suprarealiste. Am stat de vorbă cu el despre fascinația sa pentru pepeni, post-adevăr și inteligență artificială.
Interviu cu regizoarea Julia Ducournau despre noul ei film, „Alpha”.
Un interviu cu documentariștii Mihai Dragolea și Radu Mocanu despre „După Cioate”, un documentar despre tăierile ilegale din pădure, un atac violent, pasivitatea statului și ce poți să faci când te lovești de toate astea.
Un top reprezentativ pentru anumite tendințe, de la vulgaritatea transformată în motor de creație potrivit timpurilor la încercarea cinemaului american de a traduce cacofonia prezentului în forme cât de cât mainstream, care se zbat în luptă corp la corp cu Zeitgeist-ul.
Noi filme de la doi piloni ai cinemaului american independent din ultimele decenii, Jim Jarmusch și Kelly Reichardt, punctează, cu reușite variabile, finalul de an.
Ianuarie strânge laolaltă în cinematografe mai multe filme regizate de femei, de la reveniri mult așteptate la debuturi în forță. Nu atât o aglomerare miraculoasă cu iz de coincidență, cât dovada faptului că sistemul cinematografic a început să propună și să încurajeze voci noi.
O hartă în spațiu și timp a Spaniei cinematografice, din anii '90 la San Sebastian și Madrid, în anii 2000 în Sevilia, până spre finalul anilor 2010 în Barcelona.
Regizoarea spaniolă Icíar Bollaín povestește că a trebuit să filmeze „o scenă de sex consimțit, dar nu foarte dorit” și că nu avea referințe pentru a o descrie, „pentru că filmele sunt povestite din perspectiva masculină”. Și „dorința, și sexul, și violența”.
Un dialog necesar cu cercetătoarele Amelia Bonea & Irina Nastasă-Matei, despre munca din spatele volumului „Negotiating In/visibility”, pe care l-au editat. Cartea e dedicată femeilor din inginerie, medicină și alte științe, ale căror contribuții importante au fost trecute cu vederea.
Am invitat patru autoare să vorbim despre lipsa femeilor din manualele de literatură română și despre efectele acestei absențe.
Despre forța unui protest istoric, cu Pamela Hogan, producătoare și regizoare americană care a documentat în Ziua în care Islanda a stat pe loc un moment decisiv pentru drepturile femeilor din Europa.
